un puric pe coloana infinitului

Mi-amintesc cu drag de domnul profesor Mânzat la ale cărui cursuri mă duceam din dragoste pentru modul dumnealui de a ni se adresa fără aere de superioritate şi din dragoste pentru pasiunea lui atât de frumos exprimată pentru poporul român, pasiune pe care ne-a insuflat-o şi nouă, celor care-am ştiut să-l ascultăm. Într-o Românie intrată până-n gât în substanţa aceea maronie pe care mi-e ruşine s-o denumesc acum, ceva încă se remarcă.  Ceva ce nu are nevoie de botox şi silicoane, de campanii electorale sau propagandă, de fanatism şi de parade pro sau anti gay pentru a se afirma. Şi acel ceva, astăzi, pentru voi popositori al acestui colţ, se materializează în…

Azi a fost de VIS. (cu Dan Puric în centru)

Această seara mi-a rezervat o bucurie care a întrecut, de departe, mai toate bucuriile mele de pân-acum în ceea ce priveşte experienţa-mi umilă în ale teatrului. Şi anume mi l-a adus pe Dan Puric, pentru prima oară, în carne şi oase. Deşi mă fascinase cartea semnată de el şi emisiunile televizate la care a fost invitat, nu-l întâlnisem încă pe acest titan al teatrului românesc, şi, nu cred că greşesc zicând, al teatrului universal.

Anul trecut văzusem Made in România şi astăzi am văzut Vis. De fapt, e puţin spus văzut… Azi am trăit un Vis!

Un spectacol greu de digerat mai ales pentru spectatorul care nu este familiarizat cu stilul inconfundabil al maestrului, stil care exclude cuvintele pe scenă! Totul a debutat cu o sală arhi-plină şi un Dan Puric singur pe scenă. Preţ de aproape două ore, Vis-ul său, a luat forma Vis-ului nostru. Cu un umor proaspăt dar moralizator, în faţa ochilor ni s-a deschis un tablou ce înfăţişa flash-uri din viaţa omului monden, trăind rigid şi stereotipizat, fără Dumnezeu şi fără sine. Momentele dintre acte au fost absolut delicioase, momente în care actorul a improvizat unele sketch-uri care umpleau sala de aplauze şi râsete. Un râs tragic, totuşi. De remarcat momentele de improvizaţie după scena “cu calul” care au scos în evidenţă modestia neprefăcută a maestrului. El sugerează că, de fapt, aplauzele, nu i se cuvin lui, ci aceluia din spatele cortinei, cel care nu se vrea văzut, cel care este sfios, dar cel care, de fapt, crează totul. Impresionant.

Urmează o serie de alte iţe care, în înnodătura lor, alcătuiesc portretul unei societăţi uscate, goale, lipsită de valori. Un hoţ evadează din celula în care era închis, doar pentru a nimeri într-alta. Munca sisifică a acestuia de a scăpa din strânsoare sfârşeşte tragic. Totul se desfăşoară într-o lumină roşie, închisă, tristă şi apăsătoare. Publicul amuţeşte, iar râsetele sunt înecate de febrilitatea momentului.

Actul următor precedă deznodământul şi reprezintă partea mea preferată. Un scaun în mijlocul scenei. El pe scaun. Luminile bătând doar asupra mâinilor lui. O forţă creatoare inimaginabilă naşte din cele două mâini, două existenţe care se ceartă, se joacă, se bat, se iubesc, iar una dintre ele moare. Cealaltă, rămâne singură şi dezolată. Broboane mari de sudoare se prăbuşesc, de pe fruntea maestrului, pe mâna înmărmurită. Lumina galbenă scaldă întreg decorul zbuciumant.

Ultimul act este revelator. Catharsis-ul evoluează dinspre Adagio-ul lui Albinoni înspre rotirea înceată, aproape nevăzută a actorului, care, cu mâinile înălţate spre cer asemenea unui Isus zdrobit sub povara păcatelor, aduce salvarea absolută. Viorile ating paroxismul şi relevă faptul că Dumnezeu, singura libertate, singura autoritate, este o realitate tangibilă. Pe care o poţi cuprinde cu… mâinile.

După ce Vis-ul s-a încheiat, am izbucnit în aplauze frenetice. Admirabilul om Dan Puric, după ce mulţumeşte publicului introducând din nou unele ghiduşii dulci după reţetă proprie, le face semn oamenilor să se retragă la casele, televizoarele, somnul şi vieţile lor goale hăituite de rutină.