Viaţa mea de bărbat

Fără vreo legătură cu cartea pe care tocmai o citesc şi poartă acelaşi titlu cu cel al postării, de mai multă vreme mi-am pus întrebarea “cum mi-ar plăcea să fiu dac-aş fi bărbat?” Răspunsul a venit tot undeva în aceeaşi perioadă, scurt, clar şi precis: dac-aş fi bărbat mi-ar plăcea să fiu undeva între Wolf din The 10th Kingdom (alegerea wolf=lup nu e deloc aleatoare, lupul fiind cel care rămâne fidel unei singure partenere toată (!) viaţa) şi Tim-Tim din The million Dollar hotel.

Îns-odată cu astă întrebare, a venit următoarea, inevitabilă:

Noi bărbaţii

Noi bărbaţii avem reacţii cu totul iraţionale atunci când e vorba de femei. Ne dăm peste cap, facem tumbe, ucidem sau ne sinucidem pentru vreo fustă. Îmbătrânim şi atunci ne dăm seama că nu mai suntem în florea vârstei şi puterea organului şi-ncepem să nutrim gânduri negre despre zdreanţa care se va uita după altul mai tânăr, mai cu bani, mai cu arma gata de război. Pare-se că avem nevoie disperată ca tot timpul să fie una de care să ne batem joc. Ba unii dintre noi, din motive bine intenţionate, nu se mulţumesc doar cu una, ci cu două-trei pe care să le punem la respect. Şi când vreuna ne părăseşte pe motiv că s-a săturat, ne apucă suferinţa, aia urâtă şi neagră, aia care te face s-o faci curvă şi să-i trânteşti uşa-n nas, apoi să te duci să plângi pe înfundate când eşti singur în camera ta goală.

Adorăm toate femeile frumoase, le iubim cu nesaţ, căsătoria e o chestie fumată dar pe care, mulţi dintre noi, fac greşeala s-o comită. Iar dimineaţa când ne întoarcem acasă din patul vreunei amante, dăm de alta pe stradă mai frumoasă ca cea anterioară şi nu ne putem abţine să n-o vizităm şi pe ea, să n-o iubim, să n-o slăvim. Şi mor de ciudă că nu mă pot opri, că nu vreau a mă opri din vârtejul ăsta pasional în care am căzut şi din care să ies îmi este cu neputinţă…

Şi totuşi, licheaua m-a părăsit şi-mi vine să urlu şi să strig c-o vreau înapoi şi că mi-e dor de ea şi de vremurile când mă scotea din minţi şi ne certam până-n zori ca doi descreieraţi. Suferinţa reală, doar un bărbat o poate simţi. Da, ăsta-i adevărul. Ea plânge pe umărul prietenelor, sau mai rău, pe umărul prietenilor masculi care-i oferă consolări libidinoase, o săptămână-două, după care, juvenilă şi proaspătă o ia de la capăt cu vreun alt fraier (aşa-i zice ăstuia nou, fraier). Pe când în mine au loc lupte de nedescris, gânduri de neoprit şi abia după multe luni, sau mai grav, câţiva ani (vreo doi) o sun să-i spun c-o urăsc.

Şi chiar când îi trântesc telefonul în nas, râzându-i în faţă, umilind-o, lăsând-o să cerşească la pragul meu, sper că mă va căuta. Şi număr ceasurile până când o face. Dacă n-o face, mă zbat în cuşca mea de animal bătrân fără scăpare. Mă duc la ea în genunchi şi-i spun toate lucrurile pe care vrea să le audă, dar ea se preface că nu exist. Urmează dorul şi jalea, crizele, suferinţa, disperarea. Şi mi-e ciudă de mor şi strig c-o vreau înapoi pe cea care nu mă mai primeşte şi nu-mi doresc s-o am, ci să mă iubească. Şi dacă totuşi mă primeşte înapoi, mă îmbăt cu suferinţa pe care i-o provoc din cauză că m-a părăsit, iar apoi simt nevoia s-o alung din nou. Şi da, îi trântesc iarăşi vreo două vorbe de să nu le uite toată viaţa, dar nu cumva să îndrăznească  să mă părăsească definitiv. Sau, ok, să mă părăsească, dar să nu mă ignore total.

De fapt, ştii ce? Dă-o naibii de idioată şi curvă şi mofturoasă că mi-a mâncat zilele şi nervii. Curvă? Era? Parcă eu o duceam în faţa dulapului şi-o puneam să-şi ia fusta cea mai scurtă şi o obligam la mici perversiuni… A, şi-i spuneam să nu-şi ia sutien pe sub tricou… Mda, ce mai contează. Sunt pierdut.

*** entry scris sub auspiciile filmului ELEGY (regia Isabel Coixet) cu Penelope Cruz şi Ben Kingsley. de văzut neapărat. de orice bărbat şi de orice femeie. ***