Sunt un fricos, deci nu scap (?)

Mă duceam şi eu vineri spre casă ca tot omul obosit după o săptămână de lucru intens, gândindu-mă la ale mele, oricum la orice altceva decât la faptul ca tocmai începuse oficial campania prezidenţială. Când, deodată, de pe un afiş, văd că cineva îmi zâmbeşte mefistofelic. Cum eram adâncită-n gândurile mele, am avut un moment de cumpănă: nu ştiam dacă ceea ce văd e doar în imaginaţia mea sau e chiar realitatea obiectivă. Trăiam într-un fel de portret al lui Dorian Gray, îmi juca mintea cumva vreo festă (nu c-ar fi fost prima oară)? Până la urmă m-am dezmeticit şi mi-am dat seama că ceea ce vedeam pe afiş nu poate fi proiecţia interiorului meu. Eu nu am chelie şi eu nu am ochii strâmbi din câte ştiu.

Or imaginea care mi se înfăţişa înaintea globilor oculari era de-a dreptul grobiană. Un cap tăiat, butucănos, se afla  în prim plan. Nişte ochi de-un albastru spălăcit, bulbucaţi, îmi dădeau fiori pe şira spinării. Omul încerca un zâmbet, dar rezultatul a fost o încrâncenare a maxilarului care, în contrast cu arcadele deformate, stârnea groaza. Era îmbrăcat într-un costum, semn elitist deci, totuşi bădărănia chipului nu şi-o putuse ascunde sub cămaşa de milioane de dolari. Era Băsel, da. Nu visam.

Dar ce-i mai rău abia acum vine. Mesajul său electoral: de ce le e frică, nu scapă. Iar în dreapta, trimitere spre referendum. De parca alegerile prezidenţiale au ceva de-a face cu referendumul. Am mărunţit nişte cuvinte nedemne de a fi trecute aici, şi m-am aşezat în faţa afişului să contemplu nebunia băsesciană în adevărăta-i splendoare. Eu eram mică, el era mare. Eu priveam la el cumva neputincioasă, el îmi arunca un zâmbet dispreţuitor. Eu eram cuprinsă de frică doar când îi priveam chipul, el îmi sugera subtil că n-o să scap de el. Pentru 3 minute am trăit groaza de pe la 2 ani jumate când încă credeam în Bau-bau şi-n faptul c-o să mă jupoaie de vie dacă nu pap toată supica.

Dup-aia m-am întrebat cum s-or simţi bieţii copii când or vedea asemenea afiş. Nu a trecut mult şi-am găsit răspunsul AICI. Apoi m-am mai întrebat ce-or simţi şi cetăţenii de rând când l-or vedea pe Băsel ameninţând la fiecare colţ de stradă, de bloc, de panou publicitar “de ce vă e frică, n-o să scăpaţi!”. Am avut revelaţia pentru a mia oară că Băsescu e nebun. Nebun patologic. Că vrea să acutizeze psihoza generală deja creată pe fondul crizei economice şi celei politice. Că avertizează românii printr-un mesaj subliminal că imaginea lui îi va urmări şi-n mormânt. Pentru că de ce altceva îi este mai frică unui om dacă nu de moarte? Ar fi putut să-şi pozeze doar mecla şi s-o facă afiş electoral, că doar moaca prin ea însăşi ar fi stârnit spaimă în rândul alegătorilor.

Apoi mi-am zis revelator: “ptii, drace, pentru prima oară-n viaţă ştiu că trebuie să merg la vot. şi să NU-l votez pe Băsescu.” Apoi, următorul gând venit prin regresie direct din nevroza infantilă: nu [mai] mi-e frică de Bau-Bau!