Poveste la metrou

Se spune ca la metrou e unul dintre locurile existentiale cele mai banale. Ca si gara; ca si statia de autobuz. Arhetipuri carora nu li se mai acorda nici o valoare; arhetipuri cu o fenomenologie colosala care nu se mai bucura de atentia nici unui stationar.

Graba, rutina, automatism, asteptare mecanica sunt cateva cuvinte ce caracterizeaza pregnant atmosfera de la metrou. La metrou vezi oameni de toate felurile: oameni de care ti-e scarba, sau oameni pe care-ti dai seama ca-i iubesti aruncandu-le o privire fugara intre ‘Atentie se-nchid usile’ si ‘Urmeaza statia Universitate cu peronu` pe partea stanga’.

De obicei, eu la metrou nu vad pe nimeni. Si asta pentru ca mi-am luat masuri in privinta asta: castile-n urechi, de regula o carte-n mana; si-asa, ‘la metrou’ devine pentru mine un univers fabulos, prietenos si calduros care ma face sa vad orasul asta infect intr-o lumina fosforescenta care va razbate ani si secole si milenii, si ma va face-ntotdeauna sa afirm scurt: iubesc Bucurestiul.

Dar azi….AZI…la metrou s-a intamplat ceva neobisnuit. De regula, nu urmaresc oamenii, dar azi….astazi…

In rutina obisnuita ce se creaza pe peronu` de asteptare, printre masele de oameni banali, doua figuri au iesit in evidenta, intrand in perceptia campului meu vizual, apoi emotional, si acum, iata, si semiotic. Un baiat si-o fata. El- roacker [a se citi "om cult"] cu barba si plete, hanorac galben, ochi negri mici. Ea- iubita lui [sau nu]. Cert e ca erau DOI. Si chiar mai cert decat faptul ca erau 2, e evidenţa ca unul dintre ei hotarase sa nu mai fie DOI, ci poate unul, sau trei sau douajdemii, sau saptemiliarde. Deci, avea loc o ruptura de destine. Unde? Chiar la metrou! Locul cel mai banal! Si probabil, cel mai potrivit ca sa-i dai papucii neveste-tii. Asteptau si ei metrou`. Ca toti oamenii. Insa nu mai asteptau ACELASI metrou.

…povestea continua…

El, agitat, se plimba de colo-colo pe peron indrugand marunt din gura vorbe care erau prea departe de ea. Ea, rezemata de unul dintre pilonii reci de beton si fier armat. Fara sa zica nimic. Privind in gol catre şine, de parca ceva exterior ei, ar fi atras-o spre ele… M-a cutremurat scena aceea, asta cu-atat mai mult cu cat, de regula, femeile sunt cele care toaca vrute si nevrute intr-una, care toaca, mai ales cand ar trebui sa taca. Dar ea… ea tacea… Si probabil tacerea ei i-a provocat lui agitatia aceea motorie pe care si-o manifesta de parca doar ei doi ar fi existat pe tot peronul…si de parca doar ei doi ar fi asteptat metroul…

Chipul ei o sa-mi ramana-ntiparit in minte mult timp de-acu-ncolo, ca un exemplu de feminitate absoluta. Nu plangea. Desi ar fi avut toate motivele s-o faca. Nu schita nici un gest. Desi ar fi fost indreptatita sa-si foloseasca forta fizica si sa-i plesneasca omului ei una peste fata barboasa, caci “asa se face”. Nici macar nu clipea. Timpul ei se oprise. Si era apasator de trista. Si groaznic de frumoasa. Ca un Sisif rezemat de a lui povara vesnica, asa se sprijinea ea de acel stalp. (axis mundi in clipa aceea, da!). Abandonandu-si toata povara ei in raceala de nezdruncinat a cimentului. Si probabil ca-si amintea diminetile-n care se trezea langa el, ii mangaia barba deloc tepoasa la vremea aia, si-si afunda chipul de fecioara-n pletele lui. Dimineti in care sensul vietii se rezuma doar la 1+1=1 (unuL), dimineti in care, probabil, el ii promitea ca ea va fi SINGURA[nu singură] in viata asta, si SINGURA in eternitate. Dimineti ale caror aroma fusese spulberata tocmai…la metrou. Ce banal!

…vine metroul…

Pasagerii se urca, desfasurandu-se ritualul specific situatiilor de genul asta. In vacarmul creat de imbulzeala, i-am pierdut din ochi pe cei doi. Ma uit in stanga, il vad pe el. Se distingea de multime prin hanoracul galben, barba neagra-neagra si ochii mici-mici. Ea-nicaieri. Pana sa se dezmeticeasca omul, metroul pleca din statie inghitind şinele…şinele…Ea nu era. Precipitat, isi misca ochii in toate partile incercand s-o vada, s-o gaseasca, dar fara rezultat. Bulversat, scoate telefonu` din buzunar, suna, suna, insista (probabil de la celalalt capat ii raspunde, ea), tranteste iarasi cateva cuvinte crispate, dupa care inchide, pastrandu-si acelasi ton acru de pe chipu-i ghimpat. El, in furia-i dezlantuita de a-si demonstra masculinitatea, n-a observat ca ea nu urcase de fapt in metrou. Insa eu….eu, o vazusem. Facuse un inconjor de stalp, dupa care se postase pe celalalt peron…tot sprijinindu-se…de acelasi pilon.

El coborî la prima.

Poveste fara sfarsit. Caci eu nu am coborat la prima. Si metroul nu si-a deviat mersul pentru ei doi. Insa pentru ca vine Craciunul si pentru ca am fost crescuta cu basme-n care Fat-Frumos TREBUIA intotdeauna sa ramana cu Ileana-Cosanzeana, voi incropi eu insami un final pentru povestea lor: el ia metrou` inapoi, o gaseste pe ea rezemata de acelasi stalp, o pupă, o pupă, o pupă, o pupă, dupa care se urca amandoi in acelasi metrou. si pleaca.

La metrou e un loc banal de regula. Un loc banal care da curs unor evenimente cotidiene banale.

Dar azi, la metrou, n-a mai fost un loc banal. A fost Centrul Universului. Caci la metrou se pot naste iubiri, iubiri se pot sfarsi, iubiri in toata intensitatea lor se pot trai.

Doar La metrou…

a, era sa uit dedicatia speciala pentru domnul in hanorac galben: