Apă de ploaie

Cu faţa tuciurie de la urmele rimelului scurs pe obrajii îmbibaţi de ploaie, înaintez agale pe strada îngustă cu miros de praf ud, printre picături de lacrimi şi picături de ploaie. Rochia vaporoasă, cea de culoarea caramelului, exact cea pe care-o purtam atunci, s-a lipit de trupul greoi, aţipit parcă sub greutatea răpăielii cadenţate. Mâinile care-odinioară-ţi cuprindeau trupul în timp ce dormeai, atârnau fără nici un fel de expresivitate. Paşii călcau alene pe asfaltul înăbuşit din care aburi se ridicau dându-i un iz de iad. Greutatea cerului negru apăsa puternic pe umerii îmbâcsiţi de colb. Ploaia îmi lovea uşor faţa dându-i aceiaşi fiori pe care i-i dădeai tu atunci când o striveai sub sărutările tale.  Plângeam.

Fără să ştiu însă că ploaia aduce după sine curcubeul. Şi că o să te pot lua din nou de mână în timp ce dormi. Că o să-ţi pot aduce micul dejun la pat şi c-o să te strâmbi ştrengăreşte la mine dezminţind un zâmbet care-ar spune “îţi prefer cuvintele mai degrabă decât mâncarea-ţi”.  Că o să-ţi dau mesaj la 3 dimineaţa să-ţi spun că mi-e dor. Că o să-mi aduci flori de câmp vara. Că o să fug după tine atunci când o să pleci nervos de lângă mine. Că-mi vei face din nou buzele să înflorească şi mâinile să trăiască. C-o să scriu doar pentru tine. C-o să exişti. C-o să te iubesc.

Că nu va mai fi apă de ploaie.