Adio, adio, de 3 ori Adio

Încă nu-mi pot reveni după pierderea lui yahoo360, durere mai ceva decât cea prilejuită de dispariţia lui Jacko. Aşa încât, ca doliul să fie complet prin intensitate şi conţinut, mă văd nevoită să fac lucrul de care mi-e frică cel mai tare: să pun punct şi blogului ăstuia.

Ce-ar mai fi de notat: azi-noapte am avut un vis foarte mişto, dar foarte mişto, drept pentru care dimineaţa mi-a fost un adevărat deliciu cu Robert Plant şi “Sea of love”  pe buze. Spre amiază lucrurile-au început să ia o turnură destul de proastă, transformându-se chiar într-o catastrofă din punct de vedere emoţional. Şi nici măcar nu e 13.  A culminant cu o fraza ce-mi aparţine, care-ar putea face ocolu` pământului şi-ar putea câştiga chiar câteva premii Pulitzer cu puţin noroc:

eu oricum is optimista, asa in “delasarea” mea. acuma inca ma formez, o sa devin buna si apoi f buna si sper c-o sa-ncep sa produc si bani, nu numa` serotonina !

Mai smulg totuşi o promisiune din rărunchi şi fac afirmaţia asta: o să reîncep să scriu aici atunci când o reîncepe şi Ovidiu Rădulescu să scrie pe al său blog.

Pentru ca să folosesc iar cifra 3:

Adio, yahoo360

Gata. Azi se închide yahoo 360. Leagănul prunciei mele de blogăr.  Imi incepeam experienta blogosferica pe data de 22 decembrie 2005.  Mica si cu lumea la picioare pe-atunci. Dar mare filosoafă, după cele ce urmează:

Sarbatorile de iarna…prilej de bucurie, prilej de a oferi si a primi dragoste.De ce trebuie sa existe doar cateva zile pe an care sa permita aparitia miracolelor?Pentru mine, ieri a fost un blestem miraculos, caci AZI traiesc in IERI, MAINE a fost deja pt mine,caci timpul are alte dimensiuni.Trebuie sa-mi doresc ceva de sarbatori?Imi doresc NIMICUL,caci NIMIC vreau sa am.Imi doresc sa ies din contingent, dar cotidianul ma va sufoca.Fiindca inca mai visez,inca mai iubesc,inca mai sunt OM.Ce imi doresc de sarbatori?Imi doresc sa nu am nici un sentiment, sa nu simt caldura celor ce ma vor imbratisa la cumpana dintre ani,vreau sa simt doar lumina artificiilor.Deja ma crezi ciudata?Te inseli,sunt ca si tine, deoarece inca mai tresar cand aud numele lui,inca mai rad cu pofta la o gluma buna si chiar AM prieteni.Sunt PARTICULARUL;ce-mi doresc sa ating UNIVERSALUL!Imi doresc si iti doresc ca aceste sarbatori sa fie fericite nu doar pt ca e Craciunul, ci pt ca e un AZI, care iti ofera prilejul de a fi TU! (macar o data pe an)

De-atunci până azi, am reuşit multe. Am atins şi particularul şi universalul, am mai şi crescut, am devenit EU – cel mai bun prieten al meu şi cea mai demnă de iubit persoană în viaţă pe care-am cunoscut-o pân-acum. Cam aşa arăta blogul meu pe-atunci:

Iubitule, ce marime porti la… sutien? (?!?)

Faptul ca efeminizarea barbatului a devenit parte a cotidianului, asta nu mai mira pe nimeni. Insa de la concluziile psihologilor privind transmutarea sexului mai putin frumos in niste fiinte sensibile, a caror Afectivitate indeplineste un rol crucial in existenta lor la fel ca-n cazul femeilor, daca nu poate chiar mai mult, pana la ceea ce am sa va aduc la cunostinta in cele ce urmeaza, mie mi se pare ca e un drum destul de lung si mult prea periculos.

Luati o gura de apa, asezati-va comfortabil pe scaun si pregatiti-va pentru s(h)oc:

continuarea AICI [click]

Se spune

Se spune ca vremea-i frumoasa atunci cand in suflet e soare.

Poveste la metrou

Se spune ca la metrou e unul dintre locurile existentiale cele mai banale. Ca si gara; ca si statia de autobuz. Arhetipuri carora nu li se mai acorda nici o valoare; arhetipuri cu o fenomenologie colosala care nu se mai bucura de atentia nici unui stationar.

Graba, rutina, automatism, asteptare mecanica sunt cateva cuvinte ce caracterizeaza pregnant atmosfera de la metrou. La metrou vezi oameni de toate felurile: oameni de care ti-e scarba, sau oameni pe care-ti dai seama ca-i iubesti aruncandu-le o privire fugara intre ‘Atentie se-nchid usile’ si ‘Urmeaza statia Universitate cu peronu` pe partea stanga’.

De obicei, eu la metrou nu vad pe nimeni. Si asta pentru ca mi-am luat masuri in privinta asta: castile-n urechi, de regula o carte-n mana; si-asa, ‘la metrou’ devine pentru mine un univers fabulos, prietenos si calduros care ma face sa vad orasul asta infect intr-o lumina fosforescenta care va razbate ani si secole si milenii, si ma va face-ntotdeauna sa afirm scurt: iubesc Bucurestiul.

Dar azi….AZI…la metrou s-a intamplat ceva neobisnuit. De regula, nu urmaresc oamenii, dar azi….astazi…

Hai să ne jucăm

Eu o să-mi pun rochia aceea bleu cu flori mari galbene pe care n-am purtat-o încă niciodată. Îmi voi lua sandalele negre, acelea care au în constituţia lor doar 3 bretele, sandalele acelea pe care dacă le pun în picioare mă simt ca şi când aş fi desculţă. Părul îl voi lăsa pe spate, despletit, aşa cum e el: ondulat şi de culoarea castanelor rumenite. N-o să port bijuterii, n-o să mă fardez deloc. Poate doar un strop de roşu pe buze.

Nu vom lua propriile maşini, pentru că cei care se joacă nu au încă permis de conducere, ci voi trimite taxiul după tine. Tu o să-ţi pui, sper, blugii  albaştri şi tricoul verde-închis, cel puţin decolorat, pe care-l purtai ultima oară când ne-am văzut. O să luăm deci taxiul şi-o să plecăm în lumea largă. Unde nimeni n-o să ne recunoască nicicum. Ne vom putea plimba liniştiţi şi ne vom ascunde pe după copaci,  apoi ne vom sări unul în faţa altuia Bau!, ne vom juca de-a prinselea printre ferigi, iar după ce ne vom fi săturat de asta, mă vei lua de mână şi vom sta aşa lungiţi pe iarbă uitându-ne la cer şi dându-le norilor forme şi nume care ni s-ar părea nouă c-ar semăna cu obiecte cunoscute.

Ne vom da în scrânciobe şi tobogane, ne vom învârti într-un dans ameţitor până când răsuflarea ne va fi devenit greoaie. Apoi vom cumpăra sticksuri şi vom hrăni raţele şi porumbeii cu firimiturile lor.  Vom merge pe câmpul înverzit din copilăria mea şi ne vom da pe căpiţele de fân aurii, chicotind atunci când sătenii vor veni cu furcile să ne jupoaie. Vom coborî apoi la pârâu şi-o vom lua în susul lui, amuzându-ne de brotăceii care stau tolăniţi la soare. Ne vom bate cu apă şi vom râde copios. Îmi vei culege un mănunchi de mierea-ursului şi-mpreună ne vom ţuguia buzele pentru a suge laptele dulceag din florile mov.

Iar când vom obosi de-a binelea, ne vom aşeza pe iarba proaspăt cosită sub un nuc bătrân, eu îmi voi odihni creştetul în poalele tale, iar foşnetul pădurii şi al frunzelor şi-al ierbii ne va fi dat energia necesară pentru a lua-o din loc înc-o dată.

Hai să ne jucăm deci! Hai, zi-mi că vrei!

Apă de ploaie

Cu faţa tuciurie de la urmele rimelului scurs pe obrajii îmbibaţi de ploaie, înaintez agale pe strada îngustă cu miros de praf ud, printre picături de lacrimi şi picături de ploaie. Rochia vaporoasă, cea de culoarea caramelului, exact cea pe care-o purtam atunci, s-a lipit de trupul greoi, aţipit parcă sub greutatea răpăielii cadenţate. Mâinile care-odinioară-ţi cuprindeau trupul în timp ce dormeai, atârnau fără nici un fel de expresivitate. Paşii călcau alene pe asfaltul înăbuşit din care aburi se ridicau dându-i un iz de iad. Greutatea cerului negru apăsa puternic pe umerii îmbâcsiţi de colb. Ploaia îmi lovea uşor faţa dându-i aceiaşi fiori pe care i-i dădeai tu atunci când o striveai sub sărutările tale.  Plângeam.

Fără să ştiu însă că ploaia aduce după sine curcubeul. Şi că o să te pot lua din nou de mână în timp ce dormi. Că o să-ţi pot aduce micul dejun la pat şi c-o să te strâmbi ştrengăreşte la mine dezminţind un zâmbet care-ar spune “îţi prefer cuvintele mai degrabă decât mâncarea-ţi”.  Că o să-ţi dau mesaj la 3 dimineaţa să-ţi spun că mi-e dor. Că o să-mi aduci flori de câmp vara. Că o să fug după tine atunci când o să pleci nervos de lângă mine. Că-mi vei face din nou buzele să înflorească şi mâinile să trăiască. C-o să scriu doar pentru tine. C-o să exişti. C-o să te iubesc.

Că nu va mai fi apă de ploaie.

Cântec de leagăn sau un alt mod de-a spune “Sunt Fericit”

Se mai satură şi omu` câteodată de-atâta defilat prin faţa altora cu inima făcută ţăndări. Atunci îşi adună ultimul gram de forţă vitală (de cele mai multe ori sexuală) şi porneşte târâş-grăpiş la atac. Nu cu alţii, ci cu sine. Începe o-ncăierare gen wrestling cu propriile-i nevroze pe care, cum-necum, le-nfruntă-n cele din urmă. După o beţie cruntă, beţie care constă nu neapărat din gâlgâituri conţinând alcool, ci mai degrabă din acea beţie a spiritului pe care-o poţi obţine pe o cale nu neapărat emfatică, iese omu` nostru la interval în faţa naţiunii, bolborosind fălos: