Am nevoie

Am nevoie de câteva zile de năucire, de dragoste şi apă cu lămâie, nişte prieteni de care mi-e dor, nu prea mulţi, de-un concert de jazz alături de-un bărbat frumos, de strada mea cu tei plouaţi şi luându-ţi minţile cu mirosul lor, de zile înăbuşitoare pe care să le răzbat în maşină cu aerul condiţionat la maximum, de Mc-ul de la Obor, am nevoie de Rapsodia din nou, de trupa lui Puric şi de Gaby care să mă bage la spectacole gratis, de străzile de lemn ale Lipscaniului cu drogaţi la miezul nopţii, apoi de Smârdan şi de clubul ăla drăguţ cu muzică bună cu care ne-a făcut Andru cunoştinţă, de Tedy care ne aştepta la capătul străzii pentru a nu ne rătăci, am nevoie de fântâna de la Universitate şi drumul până la Biblioteca Naţională, de nebuneala de pe Moşilor, de magazinul de haine faine la un colţ de Polonă, de Ana aşteptându-mă în faţa MNAR, de vocea Ancăi Parghel, de nopţile de pe Calea Victoriei întorcându-ne de la Green Hours, am nevoie de Teatrul Naţional şi de Sinucigaşul, de cinemateca de pe Eforie, de lebedele negre din Cişmigiu, de intersecţia de la Sudului cu Olteniţei unde am iubit-o prima oară pe Gaby, de Piaţa Reşiţa, de  66 care mă duce întotdeauna unde vreau, de Popa Nan, de stand-up comedy la Deko, de ceainăria de la Cărtureşti, de alarmele maşinilor pe strada mea, de înc-o replică a furtunii de săptămâna trecută doar că de data asta să mă găsească afară pe-o stradă fără refugii şi fără umbrelă şi nu singură, de Keith Jarret în căşti, de dj-ul drogat şi superb de la Green Hours, de (re)întâlnirile dubioase de la metrou, Romană, anticariatul de la Universitate, parcul Tei pe care l-am vizitat doar o dată deşi locuiesc lângă el de-aproape un an, de ceaiul cu scorţişoară de la Unirii, de cireşe cumpărate de la Hala Traian, de holbatu` la Foişorul de Foc, de librăria Eminescu,  de cafeneaua aceea care nu mai ştiu unde e (doar el ştie) cu lumânări şi îngheţată, de arşiţa de la Casa Presei într-o zi toridă, de Herăstrău şi Hard Rock Caffe, am nevoie de câteva zile de Bucureşti, acest iubit tăcut şi asurzitor totodată, boem şi urban, epuizant dar inepuizabil.

Altfel nu se poate

jazz

ploaie

jazz

soare

jazz

gata

Durerea de măsea

Realitatea se decide să-mi joace feste exact când n-am chef deloc. Nu puţine sunt dăţile-n care-mi râde-n faţă, cu dinţii ei de aur à la căpitanul Hook, lăsând în urmă doar gustul rânced al resemnării.  Exact aşa s-a întâmplat şi azi când, preocupată de lecturarea ultimei cărţi care mi-a luat minţile la propriu, n-am simţit. N-am simţit cum durerea se instala, mă îmbrăţişa, se fofilea pe lângă mine ca un îndrăgostit naiv, cocheta cu mine, pentru ca într-un final să ajungă să mă domine.  Ciudat totuşi că durerea de măsele e singura care mă face să uit (de unde trag concluzia că e mai puternică decât) durerea existenţială.

Uitasem ce-nseamnă durerea de măsea deci. Ultima oară mă duruse câteva zile, iar în ciuda tuturor eforturilor mele medicamentoase, nu mi-a trecut. A trecut singură, fără “ajutor” din partea mea, când într-o dimineaţă pur şi simplu m-am trezit şi… nu mai era acolo.

Dar să revin. Cufundată în citire cum eram, n-am observat conştient cum meteahna deja mă subjuga, înfingându-şi colţii de dihanie feroce în creieri. Căci durerea de măsele, în creier se resimte. Deodată,

Les Amours d’Astrée et de Céladon

În seara asta am mers cu vreo… 7 secole în urmă. Şi am trăit o experienţă cinematografică mai apropiată degrabă cu o oră de mitologie din vremea liceului, decât cu vizionarea unui film.

Filmografia lui Eric Rohmer e  necunoscută publicului român, de-aici se pare şi reacţia deloc lăudabilă a celor care-au urmărit pelicula în cadrul TIFF. Tocmai faptul că a stârnit reacţii cel puţin contraria(n)te, m-a făcut să vizionez filmul.

Povestea întruchipează o Galie a secolului XV, într-un cadru feeric, unde dragostea în forma ei pură, deci sacră, este prezentată sub forma unei drame dintre un păstor şi o păstoriţă (da, mult mai frumos sună în franceză, bergère). Suspectat de către iubita sa de infidelitate, Céladon hotărăşte să se sinucidă. Este însă salvat de la moarte de

Canon în D

Acele frânturi de simţire, pe care ne căţărăm cu ultimele puteri atunci când orbecăim pe întuneric după un trecut incert, acelea au fost cele care m-au făcut să mai privesc o ultimă dată spre timpul când eram.

Paşii mei pe scările vechiului imobil sunau ca un marş funerar sau ceva, ochiurile de sticlă înfăţişau un cer negru, de moarte. Am deschis uşa pe care obişnuiam să intrăm către locul pe care-l numeam al nostru, cel care ne despărţea de ei. Acum uşa nu mai era între noi şi ei, ci între noi şi noi. Am mers apoi în camera acum pustie care pe-atunci era umplută cu zâmbet şi dragoste, am văzut  dimineaţa-n care-ţi mâncai liniştit dejunul cu roşii şi salată de vinete.

Frânturi de amintire s-au ivit, liniştite ca-n Canonul lui Pachelbel, apoi s-au învălmăşit, contopit, transformat în ceva monstruos: ştiind că nu mai suntem, un râs isteric, mefistofelic, a umplut de negru singurul colţ de timp unde o fărâmă de lumină mai licărea încă.

“Există o diferenţă-ntre noi”, mi-am zis. Eu pot să închid uşi.

Am coborât pe-aceleaşi scări mirosind a râncezeală.

Revizii, stimabililor!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la venirea stresiunii, m-apuc-aşa o bucurie, cum nici un alt student sârguincios nu poate resimţi.

Lăsându-l acum pe Creangă să se hodinească-n pace (de fapt postul ăsta e sub pecetea lui Caragiale), sesiunile astea-s pentru mine… mană cerească, nu altceva. Pentru că pe timpul lor, de fiecare dată, se face că mi se întâmple tot felul de chestii interesante. Care n-au nici o legătură cu examenele sau şcoala, evident. Şi pentru că, atunci când nu am chef să fac ceva, scuza “îs în sesiune” prinde de minune. Totodată se rezolvă şi cu răspunsu` la întrebarea atât de sâcâitoare pentru mine: “ce mai faci?”/ “uite cu sesiunea…” Just lovely!

De fapt, adevărul este că-n sesiune