Viaţa mea de bărbat

Fără vreo legătură cu cartea pe care tocmai o citesc şi poartă acelaşi titlu cu cel al postării, de mai multă vreme mi-am pus întrebarea “cum mi-ar plăcea să fiu dac-aş fi bărbat?” Răspunsul a venit tot undeva în aceeaşi perioadă, scurt, clar şi precis: dac-aş fi bărbat mi-ar plăcea să fiu undeva între Wolf din The 10th Kingdom (alegerea wolf=lup nu e deloc aleatoare, lupul fiind cel care rămâne fidel unei singure partenere toată (!) viaţa) şi Tim-Tim din The million Dollar hotel.

Îns-odată cu astă întrebare, a venit următoarea, inevitabilă: “dac-aş fi bărbat ce fel de femeie mi-ar plăcea?” Iar aici situaţia a fost un pic mai dificilă, răspunsul întârziind să apară chiar până-n momentul de faţă. Pentru că femeile sunt, în opinia mea, aşa cum… sunt; şi câteodată şi aşa cum ar trebui să fie. Mai tot timpul femei, dar de prea puţine ori Femeie… Majoritatea sunt elegante şi dichisite şi gingaşe, multe dintre ele au un spirit analitic bine dezvoltat şi sunt capabile să ofere iubire, altele sunt inteligente şi puternic raţionale, iar unele sunt chiar extrem de sclipitoare în ceea ce priveşte revelarea misterului feminin. Dar cele care să însumeze toate-aceste însuşiri într-o singură fiinţă, sunt aproape inexistente. Cu greu vei găsi o femeie care să fie în acelaşi timp raţională dar elegantă şi afectuoasă, ori foarte dichisită dar sclipitoare şi jucăuşă în acelaşi timp, ori foarte responsabilă dar deşteaptă şi naivă simultan. De cele mai multe ori, combinaţiile astea le găseşti doar pe paginile vreunui roman atent construit.

Pe când în cazul bărbaţilor, lucrurile stau exact invers. Am întâlnit bărbaţi de 17 ani care să gândească la fel de profund şi matur ca unul cu o bogată experienţă de viaţă, am întâlnit bărbaţi în jurul vârstei de 30 de ani extrem de inteligenţi dar purtând în ei o naivitată copilărească delicioasă. În sfârşit, am întâlnit bărbaţi de peste 50 de ani deloc afectaţi de vârsta biologică, înţelepţi şi joviali deopotrivă. Am întâlnit o mulţime de bărbaţi în preajma cărora nu te-ai putea plictisi nicicând. Pe când la femei…

Să fie spiritul matern cel care rigidizează femeile? Să fie frustrarea aceea cauzată de “invidia de penis” aşa cum o numea Freud? Să fie sentimentul acela că tot timpul le lipseşte ceva, sentiment care să le transforme cumva în nişte fiinţe şterse, robotizate, din moment ce păşesc în anii maturităţii? Rezolvarea complexului Oedip să fie cel care le anihilează maximum de seducţie care era atât de intens în copilăria timpurie?

Anomalii se-ntâmplă şi-n cazul bărbaţilor. Exploatarea şi violurile şi abuzurile de orice fel, oare unde-şi au rata cea mai frecventă de apariţie? Însă-mi place să cred că acestea sunt doar nişte dereglări ale normalităţii.

În orice caz, întotdeauna mi-a plăcut să întăresc ideea că iubesc a fi femeie doar pentru că astfel, am şansa de-a mă îndrăgosti de un bărbat.