Vrei să fii prietenul meu?

do know the days
those days when i was younger than now
when innocence wasn`t the name of a porn star
when who we are what we do
isn`t based on what other lives want to be
when nothing matterd
and self-image was unfamilar
and what we are now isnt what we was then…?

Dac-o fi existând cineva vreodată pe astă lume care să nu mă fi dezamăgit niciodată, dac-o fi existând cineva vreodată pe lume  în care să-mi abandonez fiinţa fără vreo teamă de trădare, aceştia vor fi fiind copiii. Este adevărat că şi inimile acestor micuţi au suferit de-a lungul timpului metamorfozări monstruoase, însă pentru acest fenomen ucigaş, de vină sunt doar adulţii care-i abandonează cu zilele în faţa televizorului. Iar televizorul, are el grijă ce să le dea. Rezultatele se văd foarte bine.

Dar nu vreau să mă ocup de aceste cazuri triste, deşi voi face referire mai târziu la unul, ci vreau să vă vorbesc despre adevăraţii copii. Întotdeauna am avut o afinitate faţă de-aceste creaturi minunate şi, mulţumesc cerului, sunt răsplătită din plin: am o grămadă de prieteni copii. De fapt, aproape oriunde pe unde mă duc, se găsesc câţiva micuţi care să mă-ntâmpine cu-atâta dragoste că de-abia o mai pot duce. Când mă duc în oraşul meu natal, Piatra-Neamţ, copiii mă aşteaptă mai ceva decât pe desenele animat preferat. Roiesc toţi în jurul meu şi mă strâng de gât, se ceartă care să stea lângă mine, Doamne, e o senzaţie inimaginabilă! Şi eu îi răsplătesc luându-i pe toţi acasă la mine (nu-s aşa mulţi, vreo 6-7), jucându-mă cu ei, ascultându-i, ducându-i la cofetărie sau mergând împreună la joacă în păduricea de lângă casă. Nu pot să-mi explic ce-i atrage pe copii la mine (deşi sunt câteva lucruri pe care mi le explic totuşi), dar faptul că acest lucru se-tâmplă constituie cea mai mare fericire de pân-acum. Şi-mi vin în mine o grămadă de păţanii, care mai de care mai delicioase, dar nu-mi voi opri şirul gândurilor nici asupra lor acum. Ci voi face referire la un moment ce s-a întâmplat chiar zilele trecute…

Îmi spune o prietenă o experienţă neplăcută la care-a luat parte. Plimbându-se prin parc şi apropiindu-se de locul de joacă al copiilor, prinde din zbor un schimb de replici între doi bulgări de humă cu ochi. Unul dintre ei, mai firav în înfăţişare, îi adresează colegului temporar de joacă o-ntrebare simplă şi concisă: “vrei să fii prietenul meu?” Ăst din urmă, deşi nu l-am văzut dar mi-l pot imagina (un puştan mai durduliu cu pistrui pe faţă şi cu trăsături mai degrabă de adult precoce decât de copil), îi răspunde-n doi peri: “Nu! Pleacă!”

Ce s-a întâmplat ulterior în sufleţelul celui dispus să-şi ofere prietenia sinceră primului necunoscut întâlnit, e prea dureros să-ncerc a explica. Şi-mi spunea prietena mea cât de trist i s-a părut acest tablou. Da, a fost trist, dar pentru că omul trebuie să-şi rezolve întotdeauna problema, dacă nu în realul obiectiv, măcar în propriul plan fantasmatic, îmi place să cred că: acest puşti care a fost refuzat îşi va dezvolta un mecanism de apărare incredibil şi nu se va lăsa pradă angoasei de abandon. Îşi va dezvolta imaginaţia citind basme şi poveşti în care întotdeauna va găsi prieteni care nu-l vor refuza niciodată. Va deveni creativ şi întreprinzător, iar ca adult va excela la capitolul sociabilitate.

Aşadar, fie-mi îngăduit să modific puţintel finalul poveştii. Pentru că-n lumea copiilor, totul e posibil, nu-i aşa?… Deci: “Vrei să fii prietenul meu?/ Da, sigur!”

În caz contrar, Falcor, kick his ass out!

ps: în fotografia de mai sus e cea mai bună prietenă a mea, roberta, care-mi este şi verişoară