All that you can`t leave behind

Dacă n-aş zăcea pe patul ăsta aproape înţepenită de căldură, aş ieşi pe străzi. Aş străbate mai întâi cu paşi mărunţi strada care încă mai miroase a tei, inspirând deopotrivă praf şi polen. Aş lua-o apoi uşurel pe Moşilor, m-aş holba la magazinaşele vechi cu mobilă de artă şi-aş poposi cu privirea ceva mai mult pe feţele trecătorilor grăbiţi în rutina lor, şi ei aproape leşinaţi de căldură. Aş ajunge la Universitate şi m-aş îndrepta direct spre Lipscaniul care, săracul, a ajuns în paragină. Aş călca greoi pe scândurile de lemn către Rapsodia. Dacă n-aş sta aproape goală pe cuvertura galbenă roasă de zile, m-aş opri o clipă în faţa teatrului pentru a mirosi aerul cultural dintr-un centru istoric mizer. Mi-aş continua apoi plimbarea cu Where the streets have no name (U2) în urechi şi minte şi suflet, îndreptându-mă spre Victoriei. Aş coborî pe strada celebră şi-aş zâmbi asudat către doamnele cu silicoane şi ochi de sticlă al căror machiaj pretenţios s-ar scurge pe faţa de porţelan înnegrit de-un soare fals. Dacă ploaia asta caldă nu mi-ar uda sânii acoperiţi de maieul alb, mi-aş pune sandalele cu ciucuri şi-aş fugi pisiceşte spre Green Hours. Aş sta la terasă toată noaptea, sorbind leneş din ceaiul cu lapte şi-aş tăifăsui pe ritmuri de electro-jazz.

Dacă n-ar fi dogoarea asta, aş face ce-am făcut şi-ntr-o viaţă paralelă. Cu o mică diferenţă: atunci, mâna mea dreaptă stătea încolătăcită în jurul braţului tău stâng.