Despre vise şi visători

Ultimele zile au fost ca nişte pânze de păianjen molatice căţărându-se încet peste existenţa vlăguită, înfăşurând-o cu un soi de clei lipicios şi letal. Nici să visez nu mai pot. Adică visele sunt un soi de întortocheli onirice bizare în care personajul principal e fie o mănuşă pe care nu vreau cu nici un chip să i-o înapoiez, fie o senzaţie de sufocare, în urma căreia mă trezesc teribil de obosită, cu mintea şi sufletul date peste cap.

În ultimele zile sunt ca un aspirator de emoţii. Adun tot, colectez, strâng în mine durerile puhave ale altora, tot timpul ale altora. Îmi amintesc că eu sunt chinul meu şi nu chinul altuia doar în vis. De-aceea mi-e şi teamă să mai adorm, să aţipesc, ca nu cumva adevăratul  “eu” să iasă la iveală şi să-şi arate mustăţile schimonosite.

Zilele astea am puterea doar să citesc. Să înghit lacom cuvinte şi pagini şi vieţi şi romane. Doar ale altora. Entităţi mici şi rozătoare, gândaci de bucătărie, melci albaştri zburători – aşa le sunt personalităţile. Nimic din ce e omenesc nu le e cunoscut. Îşi duc existenţa claustrofobă în aceeşi rutină ciclică, amorţită, de nailon topit de soarele nemilos.

Cât despre mine, zilele astea mă voi hrăni doar cu propriile-mi excremente onirice. Până la refuz. Al meu, nu al lor.