Realitatea se decide să-mi joace feste exact când n-am chef deloc. Nu puţine sunt dăţile-n care-mi râde-n faţă, cu dinţii ei de aur à la căpitanul Hook, lăsând în urmă doar gustul rânced al resemnării. Exact aşa s-a întâmplat şi azi când, preocupată de lecturarea ultimei cărţi care mi-a luat minţile la propriu, n-am simţit. N-am simţit cum durerea se instala, mă îmbrăţişa, se fofilea pe lângă mine ca un îndrăgostit naiv, cocheta cu mine, pentru ca într-un final să ajungă să mă domine. Ciudat totuşi că durerea de măsele e singura care mă face să uit (de unde trag concluzia că e mai puternică decât) durerea existenţială.
Uitasem ce-nseamnă durerea de măsea deci. Ultima oară mă duruse câteva zile, iar în ciuda tuturor eforturilor mele medicamentoase, nu mi-a trecut. A trecut singură, fără “ajutor” din partea mea, când într-o dimineaţă pur şi simplu m-am trezit şi… nu mai era acolo.
Dar să revin. Cufundată în citire cum eram, n-am observat conştient cum meteahna deja mă subjuga, înfingându-şi colţii de dihanie feroce în creieri. Căci durerea de măsele, în creier se resimte. Deodată, fulgurant, mi-am dat seama că mă doare. Am încercat s-o păcălesc, s-o fac să plece priuntr-un derapaj în fluxul conştiinţei doar a acelor gânduri care excludeau durerea de orice natură. Degeaba. Am început să simt cum o căldură stranie mă cuprinde, de parcă ceva mă sugruma. Am tăbărât în ultimă instanţă spre bufetul cu pastile, cu un soi de violenţă care-ar face bine să se manifeste doar atunci când sunt singură. Am înşfăcat punga, ştiam că nu mai e Algocalmin, dar speram să mai găsesc vreo pastilă rătăcită, singura care m-ar putea face fericită acum. Nimic. Disperarea a-nceput să se acutizeze, nu găsesc farmacie deschisă la 1 noaptea, cum o să stau cu durerea asta? Nu mai pot suporta. Nu mai vreau să suport. În trecut găseam o plăcere masochistă în a lăsa durerea acolo, să-şi ducă la capăt scopul, adică acela de a mă face mai puternică. Prostii. Acum nu mai pot îndura nici un fel de durere. Nu mai vreau.
Scăparea a venit din partea aceleiaşi Realităţi plictisite probabil de reacţiile-mi ramolite: într-o pungă ticluită în spatele sertarului, 2 pliculeţe.
Aulin 100 grame.
Măcar acum îl pot asculta pe Parker Graham liniştită.
