Les Amours d’Astrée et de Céladon

În seara asta am mers cu vreo… 7 secole în urmă. Şi am trăit o experienţă cinematografică mai apropiată degrabă cu o oră de mitologie din vremea liceului, decât cu vizionarea unui film.

Filmografia lui Eric Rohmer e  necunoscută publicului român, de-aici se pare şi reacţia deloc lăudabilă a celor care-au urmărit pelicula în cadrul TIFF. Tocmai faptul că a stârnit reacţii cel puţin contraria(n)te, m-a făcut să vizionez filmul.

Povestea întruchipează o Galie a secolului XV, într-un cadru feeric, unde dragostea în forma ei pură, deci sacră, este prezentată sub forma unei drame dintre un păstor şi o păstoriţă (da, mult mai frumos sună în franceză, bergère). Suspectat de către iubita sa de infidelitate, Céladon hotărăşte să se sinucidă. Este însă salvat de la moarte de nimfa Galatée care vrea să-l ţină pentru ea. Ce-i drept, frumuseţea fizică a lui Céladon întrece orice închipuire. Ajutat de Léonide să scape din prinsoarea celeilalte nimfe, păstorul reuşeşte să scape, refugiindu-se în pădure şi aşteptându-şi moartea. Moment în care începe cu-adevărat filmul. Cel puţin o-ntrebare se naşte imediat: dacă a reuşit să scape, de ce nu se întoarce la iubita sa? Ei bine, cheia se găseşte în film şi răspunsul, pe cât de naiv pare la prima vedere, pe atât de complex este. Unchiul Léonidei, druidul, îl ajută pe tânărul amorezat nu doar să-şi regăsească iubirea vieţii, ci şi să o poată retrăi.

În spatele acestei poveşti, se ţes cu-adevărat esenţele tari ale filmului. O bine argumentată disertaţie despre iubirea adevărată şi sacrificiu, despre fidelitate şi infidelitate, despre credinţe şi  mituri. Toate acestea sub semnul unui lirism autentic care, nu de puţine ori, te face să te simţi în faţa unei scene de teatru şi nu a unui ecran de cinema.

Filmul este pus totuşi sub semnul antinomiilor. Deşi ideea pusă la rang de cinste este cea a fidelităţii, a dăruirii către o singură fiinţă, discursul prietenului infidel este mai bine argumentat decât cel pro-fidelitate, însăşi autoritatea supremă în peliculă, adică druidul, are nişte idei contradictorii despre existenţa mai multor zei versus existenţa unuia singur. În sfârşit, personajele care formează duetul principal, par să se dezică de la legea de bază a fiinţării lor ca şi cuplu, Céladon însuşi având momente în care o suspectează pe Astrée de infidelitate.

În sfârşit, filmul se piperează puţin spre finalul lui, în secvenţele queer în care Céladon se (e nevoit să se) travesteşte (travestească) în fiica drudului, Alexia, pentru a  redobândi certitudinea că este iubit de către femeia pe care o iubeşte. Cât despre final, cum altfel decât unul fericit?

Filmul, adânc poetic şi adânc filosofic, nu poate fi savurat de oricine. Însă, pentru cine doreşte o cură (aproape terapeutică) prin film  într-un cadru scenic în care verdele primează, să-l privească. Cura terapeutică va fi asigurată mai ales prin CUVÂNT.

ps: dacă e cineva interesat de vizionarea lui, să-mi spună şi îl voi share-ui cu plăcere