Viaţa mea de bărbat

Fără vreo legătură cu cartea pe care tocmai o citesc şi poartă acelaşi titlu cu cel al postării, de mai multă vreme mi-am pus întrebarea “cum mi-ar plăcea să fiu dac-aş fi bărbat?” Răspunsul a venit tot undeva în aceeaşi perioadă, scurt, clar şi precis: dac-aş fi bărbat mi-ar plăcea să fiu undeva între Wolf din The 10th Kingdom (alegerea wolf=lup nu e deloc aleatoare, lupul fiind cel care rămâne fidel unei singure partenere toată (!) viaţa) şi Tim-Tim din The million Dollar hotel.

Îns-odată cu astă întrebare, a venit următoarea, inevitabilă:

Vrei să fii prietenul meu?

do know the days
those days when i was younger than now
when innocence wasn`t the name of a porn star
when who we are what we do
isn`t based on what other lives want to be
when nothing matterd
and self-image was unfamilar
and what we are now isnt what we was then…?

Dac-o fi existând cineva vreodată pe astă lume care să nu mă fi dezamăgit niciodată, dac-o fi existând cineva vreodată pe lume  în care să-mi abandonez fiinţa fără vreo teamă de trădare, aceştia vor fi fiind copiii. Este adevărat că şi inimile acestor micuţi au suferit de-a lungul timpului metamorfozări monstruoase, însă pentru acest fenomen ucigaş, de vină sunt doar adulţii care-i abandonează cu zilele în faţa televizorului. Iar televizorul, are el grijă ce să le dea. Rezultatele se văd foarte bine.

Dar nu vreau să mă ocup de aceste cazuri triste, deşi voi face referire mai târziu la unul, ci vreau să vă vorbesc despre adevăraţii copii.

Cititorului din Oraşul Îngerilor

Când plăcerea pentru propriu-mi scris se ofileşte precum petalele sângerii ale unui mac răpus de arşiţa unei zile, ea renaşte din altceva. Din altceva-ul ăla care-ntreţine bateria energetică şi-i dă o savoare şi-un gust aparte. E vorba de cititori. Şi nu orice fel de cititori, ci de cei fideli. Care asemenea unui soldăţel tăcut, mărşăluiesc zi de zi în spaţiul ăsta keleidoscopizat şi se înfruptă din cuvintele-mi multicolore.  Îi văd ca pe-un alt “eu”, unul care mă completează perfect. Căci de n-ar fi aşa, de ce-ar reveni sârguincios de fiecare dată când un nou post e servit? Pe mulţi dintre ei nu-i cunosc deloc deloc. Şi pe-aceia-i apreciez poate mai mult. Fantasmez câteodată la identităţile lor, imaginându-mi tot felul de scenarii demne, de cele mai multe ori, de tot râsul, prin naivitatea lor puerilă.

Astăzi m-am gândit să vă dedic un post. Da, dumneavoastră, dragă domnule/doamnă cititor din Los Angeles.

Interzis

All that you can`t leave behind

Dacă n-aş zăcea pe patul ăsta aproape înţepenită de căldură, aş ieşi pe străzi. Aş străbate mai întâi cu paşi mărunţi strada care încă mai miroase a tei, inspirând deopotrivă praf şi polen. Aş lua-o apoi uşurel pe Moşilor, m-aş holba la magazinaşele vechi cu mobilă de artă şi-aş poposi cu privirea ceva mai mult pe feţele trecătorilor grăbiţi în rutina lor, şi ei aproape leşinaţi de căldură. Aş ajunge la Universitate şi m-aş îndrepta direct spre Lipscaniul care, săracul, a ajuns în paragină. Aş călca greoi pe scândurile de lemn către Rapsodia. Dacă n-aş sta aproape goală pe cuvertura galbenă roasă de zile,

Hai la o cafea

more about “Un frappe la Iasi“, posted with vodpod

Despre vise şi visători

Ultimele zile au fost ca nişte pânze de păianjen molatice căţărându-se încet peste existenţa vlăguită, înfăşurând-o cu un soi de clei lipicios şi letal. Nici să visez nu mai pot. Adică visele sunt un soi de întortocheli onirice bizare în care personajul principal e fie o mănuşă pe care nu vreau cu nici un chip să i-o înapoiez, fie o senzaţie de sufocare, în urma căreia mă trezesc teribil de obosită, cu mintea şi sufletul date peste cap.

În ultimele zile sunt ca un aspirator de emoţii. Adun tot, colectez, strâng în mine durerile puhave ale altora, tot timpul ale altora. Îmi amintesc că eu sunt chinul meu şi nu chinul altuia doar în vis. De-aceea mi-e şi teamă să mai adorm, să aţipesc, ca nu cumva adevăratul  “eu” să iasă la iveală şi să-şi arate mustăţile schimonosite.

Zilele astea am puterea doar să citesc. Să înghit lacom cuvinte şi pagini şi vieţi şi romane. Doar ale altora. Entităţi mici şi rozătoare, gândaci de bucătărie, melci albaştri zburători – aşa le sunt personalităţile. Nimic din ce e omenesc nu le e cunoscut. Îşi duc existenţa claustrofobă în aceeşi rutină ciclică, amorţită, de nailon topit de soarele nemilos.

Cât despre mine, zilele astea mă voi hrăni doar cu propriile-mi excremente onirice. Până la refuz. Al meu, nu al lor.

Jurnal de călătorie: Londra – probabil cel mai aşteptat post

— to my SPECIALA, Lora—

Zilele în Londra au fost ca un pansament întru oblojirea spiritului şi a minţii, ca un Joint luat atunci când ai de prezentat traducerea discursului lui Bill Clinton (de exemplu) pe un post naţional de televiziune (ProTV de exemplu) şi eşti teribil de anxios.

Zilele în Londra s-au scurs prea repede pentru a avea răgaz să ne dezmeticim fiecare şi să aflăm unde suntem de fapt, s-au scurs prea repde pentru ca să se împlinească unele iubiri… şi totuşi, zilele în Londra au născut iubiri.

Printre cele mai frumoase experienţe, a fost cea de la London Dungeon. Acolo spiritul de echipă a funcţionat de minune. Să-şi amintească fiecare ce-are de-amintit.

De cine-mi place mie

Pe fondul comediei ăsteia cu iz specific caragialienesc care asudă România zilele astea, am şi eu ceva de spus.

Când oameni ca oierul de Becali, vaca de EBA şi nebunul de Vadim ne vor reprezenta în UE, simţi nevoia că trebuie să spui ceva.

La vot n-am fost, cum nici cei peste 70% din electorat n-au fost, aşa că s-ar putea spune c-acum suportăm consecinţele propriilor alegeri.

Pe lângă situaţia din politică ce, uite, nu s-a schimbat deloc de pe vremea conului Fănică, mai rămâne ceva.

Voila!

I don`t mind

more about “Forget on Vimeo“, posted with vodpod