WOW !!!

Să auzi pentru prima oară vocea unui om pe care nu l-ai mai auzit de mai bine de 5 ani, e o experienţă asemănătoare bungee-jumpingului. Doar că posibilitatea de a ţipa/urla e exclusă din start. Şi când vocea respectivă mai şi deţine încărcătura unei amintiri marcante pe viaţă, totul se amplifică însutit. Te vezi deodată-n aer, cu nivelul de adrenalină crescut la maximum, fără posibilitatea unui ţipăt eliberator, pe punctul de a te arunca în gol. Ştii totuşi că există o “cordea” care te va proteja şi cu toate astea nu ai puterea decât de a scoate un “bună” piţigăiat. Apoi o turuială de cuvinte, care mai de care fără sens. Sufocare. Ciudat. Pfiu!

De data asta n-a fost bungy-jumping, de data asta a fost doar… Kev.

Il y a longtemps que je t`aime

Cine nu are o soră, să-şi ia una.

Despre dragostea de frate, s-a tot scris/ spus/ cântat. Dar parcă niciunde n-am întâlnit o abordare mai plină de emoţie decât în producţia cinematografică a regizorului Philippe Claudel. Este o emoţie marca Bergman, care, în opinia mea, am mai spus-o, este regizorul care ştie să se joace cel mai bine în imagini filmice cu tot ceea ce-nseamnă emoţie umană intensă.

duminică (2)

The Great escape

As simple as that

We’re just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year,
Running over the same old ground.
What have we found?
The same old fears.

Mutluluk – Fericire de la turci

Întrucât am refuzat oferta de-a mă duce-n Turcia săptămâna asta şi-am rămas singură acasă, mi-am zis că trebuie cumva să fiu în asentimentul celor care-au plecat.  Aşadar, azi noapte m-am pus să văd un film turcesc, genial dealtfel. Am aflat de el chiar ieri. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreo producţie turcească, sau dacă totuşi am văzut vreuna, a fost neimpresionabilă.

Uitarea

Uită

uită!

uite,

uit.

uite-te

uită-mă

uite-mă

uită-te

Liniştea

Se-ntâmpla acum mulţi pe vremea când m-a luat într-o zi şi m-a dus într-o clasă. Acolo s-a aşezat în faţa pianului şi a început să cânte. Să-mi cânte. Degete leneşe, abia atingând clapele, într-o încercare de interpretare romantică, melodioasă, pătrunzătoare. Mi-amintesc cum îl priveam şi apoi cum priveam pe geam afară şi auzeam liniştea şi simţeam liniştea. Muzica era liniştea.

Şi-acum e 4:28 a.m şi ascult rock şi-mi amintesc că nu ştiu ce-aş putea face pentru a mai putea simţi vreodată liniştea pe care-am simţit-o atunci. Poate doar dac-oi mai asculta pe cineva cântând. Cântându-mi. Şi-n seara asta chiar i-am cuiva spus să cânte. Să-mi cânte. Era în spirit de glumă. Dar poate-o va lua cândva şi-n serios. Într-o sală goală. El şi instrumentul lui şi eu. Pentru că am nevoie de linişte. Poate. Noapte bună. Sau, poate, bună-dimineaţa.

Iubito

Soseşte la întâlnire fix cu jumătate de oră întârziere purtând rochia aceea mulată, neagră. Părul îi curge pe spate, şuviţe ondulate, atent aranjate. Buzele şi unghiile trimit reflexe de-un roşu aprins. Pleoapele negre, încărcate de rimel, clipesc elegant. Întâneşte privirea lui aproape umilă, rugătoare, dar se preface că nu observă. Priveşte indiferentă aiurea în timp ce-i trânteşte scuzele deloc bine ticluite.

Nu-i răspunde la telefon şi nu-i lasă mesaj de “noapte bună”.

Întreţine conversaţii şi cu alţi bărbaţi zâmbind satisfăcută ori de câte ori unul dintre ei scorneşte vreo glumă mai interesantă.

Jurnal de călătorie: Aquarium + Madame Tussauds + London Dungeon

Luni a fost cea mai faină zi. Pentru mulţi dintre noi. Grupuri-grupuri, am plecat la colindat Londra de unii singuri, fiecare după posibilităţile şi cheful avute. După ce ne-am achiziţionat biletele pentru un grup frumuşel de 13-14 oameni câţi eram, am luat-o spre centrul centrului şi anume, traversând podul de peste Tamisa, ajungem la Aquarium. Aici…

Jurnal de călătorie: Greenwich + Windsor + Oxford

În 18 aprilie ne-ndreptăm, de dimineaţă, spre Greenwich, al cărui parc imens te atrage, te vrăjeşte, îţi umple ziua cu verde crud. Ne plimbăm, vedem observatorul, ne simţim ca şi când am fi în buricul Pământului (şi chiar suntem), ascultăm poveşti despre locul ăsta ce se transformă într-un tărâm fabulos pe care, până la urmă, trebuie să-l părăsim. După o jumătate de zi. Urmează un tur prin Londra, de autocar, soare afară şi clădiri impunătoare. Sfârşim ziua târziu de tot, pe la 3 în zori, după pizza suc şi jocuri de nuntă, râsete şi legat nişte prietenii.