Vineri seara.
Sabat, aşa cum aminteam în postul anterior. Pentru adventişti ziua Sabatului este una specială, în care, pe lângă activităţile bisericeşti speciale pentru această zi, este o ocazie de părtăşie, de comunicare, de vieţuire cu, întru şi pentru aproapele.
Aşadar, după ce ne întoarcem de la biserică, poposim în casa noastră de-o săptămână, pe la orele 23:00. Jos la recepţie, o săliţă călduroasă, modestă, ne aşteaptă să luăm masa cică. Or cel puţin aşa ne-au îmbiat băieţii la o seară, noapte de-acum, de stat la poveşti şi înnodat lucruri ce nu mai pot fi deznodate. În sfârşit, eu vreau să mă duc, mă duc, dar constat că jos erau doar băieţi, eu singura fată, Lia nu avea chef de părtăşie deocamdată. Tăbărăsc spre camera Laurei şi a Roxitei, prietenele de suflet şi de distracţie în acest trip, milogindu-mă “feteeeelor, haideţi cu mine, nu mă pot duce-aşa, singura fată între şacali!”. Vax. Probleme n-am avut nicicând în compania bărbaţilor, însă nu ştiu cu ce era seara aia mai specială, de vroiam măcar înc-o prezenţă feminină lângă mine. Fetele răspund într-un târziu miorlăielilor mele, devenite probabil şi puţin agasante, aşa încât ne ducem spre locul întâlnirii. Băieţii terminaseră deja de mâncat, ne-au făcut totuşi loc la masă invitându-ne să ni le alăturăm (nici noi nu ştiam la ce), gentlemeni. Ne punem pe povestit, momente încărcate de emoţii, priviri furişe etc.
Nu eram singuri acolo. Nişte domni taximetrişti obişnuiau să petreacă nopţile în acest parter de hotel, distrându-se în felul lor. Adică în compania unei beri şi-a voii bune. Cum-necum intrăm în vorbă cu ei, nu mai detaliez, aflăm într-un final că unul dintre ei ştie să cânte la chitară şi chiar deţine una proprie. Pe care, wow, o are cu el. Bucuria de pe lume. Încep cântările să curgă, le cântăm muzică religioasă românească, dar le descreţim frunţile şi cu adaptări din engleză, melodii cunoscute lor. Cântăm împreună cu ei, sunt extrem de entuziasmaţi, ne aplaudă fără suflu, beau bere. Noi o piesă de-a noastră, ei o piesă de-a lor. Apoi împreună. Amazing grace. Din senin, lumea începe să se înmulţească, au mai venit dintr-ai noştri, şi fete şi băieţi, cântam de răsuna tot hotelul ăla, recepţionerul, un bărbat de culoare (prea) bine-făcut, ni se alătură şi el. Cântăm până nu mai putem. Rândurile se sparg la 3 noaptea. O bucurie lăuntrică invadează încăperea, asigurându-ne câteva ore de-un somn de-a dreptul odihnitor.
Atunci când vine vorba de religie, oamenii devin suspicioşi, iar unii dintre ei chiar repulsează vehement. Pe oameni nu-i interesează acest opium al maselor, ca să-l citez pe Dawkins. Ei vor să se bucure. Dacă se poate ca această bucurie să nu stârnească cruciade, inchiziţii, aviditate, goană după bani şi putere, cu-atât mai bine. Noi ne-am bucurat în seara aia împreună cu acei oameni diferiţi de noi. Poate n-or să afle niciodată cine eram cu-adevărat (pentru că nu le-am spus că suntem adventişti, ci doar că suntem un cor de din România şi că vom concerta următoarea zi), însă bucuria lor a fost reală. Drept pentru care următoarea seară şi-au adus prieteni după ei, şi-am cântat din nou, de astă dată şi mai mulţi, şi mai cu foc. N-au lipsit din repertoriu nici piese de-ale lui Dylan, or Eagles, or Vama noastră Veche cu al ei Epilog, Phoenix etc. Şi uite că n-a fost nevoie nici de scenă pentru ca atmosfera de concert să fie întregită pe deplin!
Înc-o dată, muzica unise culturi diferite, mentalităţi diferite, oameni diferiţi. Întru desfătarea noastră a tuturor. Happy Sabbath, indeed!
Cor Amicus Bucuresti – Vin`acas`
Congres International Amicus, Cernica 2008 – In my heart
