Jurnal de călătorie: Canterbury + London by night

Prima întâlnire cu pământ britanic a fost exact cum mi-o imaginam: pe un fond ploios, molcom şi nostalgic ce te transpunea fără să ştii când, exact în dimensiunea aceea a unei Anglii odihnindu-se sub platoşa Evului Mediu.  Eram încă pe canalul Mânecii, la o aruncătură de băţ de Franţa (sau de leghe), o altă lume, când malurile stâncoase ale ţărmului saxon începură a prinde contur.

Am părăsit ferryboatul cu un gust oarecum amărui pe care doar marea ţi-l putea aduce. Şi pe care doar îngemănarea dintre Franţa şi Anglia mi-l putea aduce. Subiectivism. În sfârşit, primul popas a fost în Canterbury. Un orăşel superb, cu străzi înguste şi pietruite, oameni liniştiţi ce purtau pe feţele lor o pace interioară pe care la români n-o s-o vezi nicicând. Doar Oxford mi-a mai dăruit experienţa asta puternic senzitivă că-n oraşele astea e bine de trăit o viaţă-ntreagă. Străbătând câteva străduţe destul de întortocheate, cu multe colţuri şi mici intersecţii din care lipsea total traficul sufocant al Bucureştiului, pe fondul stropilor de ploaie ce-ţi crea confuzia de brumă, într-o somnolenţă dată atât de vreme cât şi de oboseala fizică acumulată, am ajuns în faţa Catedralei. Impunătoare, de-o semeţie pe care o poţi cunoaşte doar aflându-te în faţa ei, Catedrala Canterbury zăcea în faţa noastră ca un moşneag ros de vreme dar care îşi păstrează încă acea voiciunea de a ne povesti cum acolo s-a născut creştinismul englez, cum locul acela care poate fi egalat în ceea ce priveşte pelerinajul doar de Roma şi Israel ascunde poveştile atent ticluite ale unui Boccacio saxon, un Chaucer ce naşte practic literatura engleză ulterioară. Unul pe care Shakespeare avea să-l elogieze mai târziu în versurile sale. În sfârşit, pofta de a-l citi pe Chaucer nu m-a cuprins atunci, ci acum. Atunci eram copleşită de grandoarea coloanelor, a vitraliilor şi a arhitecturii împregnate de istorie.

Intrăm în sfârşit şi-n oraşul ploios, o Londră pe care o cunoşteam doar de prin cărţi sau filme, mohorâtă, cu clădiri străine de tot ceea ce-nseamnă România. Prima seară a fost memorabilă datorită unei întâmplări ce ţin neapărat s-o fac cunoscută.

Ajunşi la hotelul în care urma să fim cazaţi, un tip ce s-a dovedit nu doar un bun ghid, ci şi un om foarte fain, român de altfel, de-o seama cu noi majoritatea, adică vreo 21-22 de ani, ne aştepta să ne iniţieze deja în primul tur nocturn al capitalei. Ne-am pornit pe la vreo 10 fără ceva. Trebuia sa mergem cu un metrou teran (de fapt mai mult aerian) vreo două staţii, după care să luăm un metrou până în centru. În sfârşit, trebuia să ne procurăm cartele pentru călătorie. Ca să nu mai lungesc, tonomatul responsabil cu plasarea tichetelor nu răspundea comenzilor noastre. Adicălea, noi băgam banii, însă ei erau scuipaţi afară pe-o gură metalică, iar pe ecran apărea frumos că operaţiunea nu poate fi efectuată. Aşadar am luat-o la trap, puţin descumpăniţi, obosiţi morţi după 2 nopţi de dormit (mai bine zis nedormit) în autocar, cele două staţii. Ceea ce ne lua cam 40 de minute după spusele ghidului. Nu ieşirăm bine din locul cu tonomatul, că vedem 2 poliţai venind după noi. Gaby (ghidul) le explică problema iar ei, cu feţe zâmbitoare şi cu aerul acela british care-ţi inspiră respect numai cât îi priveşti, ne spun că ei sunt de la turnul de control al DLR-ului (aşa se chema metroul), ne văzuseră prin cameră şi pentru că nu mai aveau bilete suficiente pt toţi câţi eram, au venit să ne ajute. Ne-au spus să ne urcăm în metrou, să mergem cele două staţii asigurându-ne că nu se vor lua controlorii de noi, după care să coborâm să achiziţionăm cartelele de la ghişeu. Eu am rămas cel puţin stupefiată după acest gest. Fără cuvinte. Demn de povestit copiilor şi nepoţilor. OAMENI!

Subsolurile Londrei în prima seară au dezvăluit o nouă doză de adrenalină. Fusese concert AC/DC. Închipuiţi-vă pletoşi, bărbaţi şi femei, extrem de mulţi, ieşind de la metrou şi purtând TOŢI tricouri AC/DC. Puţin ameţiţi şi foarte gălăgioşi. M-am ofticat pentru moment că ratasem aşa ceva. Nu-i nimic, vin şi-n România. Dar n-o să mă duc.

Londra seara e fabuloasă. Tower of London, London Bridge, Big Ben. A fost de vis. Întreaga seară a fost pusă sub pecetea unui singur cuvânt. Mai bine zis a unei singure interjecţii: WOW!

Noapte bună.