Primăvara neagră

“I was never really insane except upon occasions when my heart was touched”

Edgar Allan Poe

Citeam deunăzi undeva despre războiul interior al unei domnişoare (cam bătrâne ce-i drept), război pricinuit de venirea primăverii. Încerca ea să convingă cât de scârbos e anotimpul ăsta, cu totul reînviind cică. De fapt ea n-apucă să se bucure de nimic din ce natura-i oferă, pentru că e nevoită să stea toată ziua închisă între 4 pereţi, la birou. Nefericită fiinţă.

Mi-am intitulat postul “primăvara neagră”, dar de fapt “neagră” nu are conotaţia înţelesului pe care i-l dădea domnişoara respectivă. Îmi place primăvara pentru soarele călduţ, pentru păsări şi pentru flori. Şi totuşi de fiecare dată anotimpul ăsta aduce o stare străină mie. Nostalgia a ceva. De fiecare dată nostalgia a ceva. Şi m-am trezit azi dimineaţă, visasem ceva mult prea dureros. De prea multe ori visele de peste noapte determină trăirile de peste zi.  E puţin ciudat pentru că de ceva timp, nu prea mai suport muzica în căşti. Mă ia o durere de cap teribilă. Şi creierul meu nu mai suportă unele sunete care-mi erau atât de dragi. Poate c-a venit timpul să mai ascult şi muzica rumorilor oamenilor grăbiţi din tramvai fără ca lucrul ăsta să îmi provoace dezgust.

Am tras aseara albumele astea două şi găsesc că muzica asta e cea mai apropiată de sufletul meu în primăvara asta. Sunt ritmuri de jazz, bossa nova, puţin trip-hop, liniştitor. Şi extrem de emoţionant. Oricum, e o muzică pe care-o poţi asculta într-o grădină mare de tei, moţăind la soare şi citind o carte bună. Poate chiar “Primăvara neagră”.

Vă las în compania a ceva minunat. Eu o să-mi iau o scurtă vacanţă. Cu bine!