Cum poţi uita o femeie

Creierul e un stomac care digeră imagini. Le face bucăţi şi le transformă într-o pastă fluorescentă. E o maşină de tocat fotografii vechi.

— cuvinte —

“Modul cum dispăruse era năucitor. Ca şi cum între doi oameni nu pot exista explicaţii. Ca şi cum ar fi inutile. Ca şi cum am mers o bucată de drum împreună fiindcă aşa ne-am nimerit, ca două maşini care de la Iaşi la Târgul Frumos se întâmplă să fie alături, iar de acolo una o ia spre suceava, iar alta spre botoşani. Şi atunci e normal ca şoferii să nu-şi dea explicaţii la intersecţie, să nu-şi facă din mână, să nu dea detalii asupra opţiunii. (…)

Depăşisem cumva consecinţele psihologice imediate ale întâmplării şi mă întrebam, de fapt, cum e posibil ca doi oameni să rupă brusc o relaţie ca şi cum unul dintre ei ar fi murit. Şi nu o relaţie oarecare, de vecini de palier, ci una de maximă intimitate. (…)

În fine, vroiam să mi-o scot din căpăţână şi pentru asta mestecam gumă. Mi se năzărise mie că molfăitul e un fel de a fi mereu în prezent, investindu-te într-o acţiune, şi prin asta ar ajuta la evitarea derapajelor în trecut.”

Jurnal de călătorie: Canterbury + London by night

Prima întâlnire cu pământ britanic a fost exact cum mi-o imaginam: pe un fond ploios, molcom şi nostalgic ce te transpunea fără să ştii când, exact în dimensiunea aceea a unei Anglii odihnindu-se sub platoşa Evului Mediu.  Eram încă pe canalul Mânecii, la o aruncătură de băţ de Franţa (sau de leghe), o altă lume, când malurile stâncoase ale ţărmului saxon începură a prinde contur.

Bună, Cristina! Pa, Cristina!

Cine-şi mai aminteşte de prima îndrăgosteală, aceea de pe la 12-13 ani? De cele mai multe ori, primele iubiri se sfârşesc la aceeaşi vârstă purtând în ele certitudinea ulterioară că de fapt, acel timp, nu a fost nicicum cel în care ai iubit pentru prima oară. Mi-a plăcut o idee şi anume aceea că împărtăşită sau nu, prezentă sau trecută, iubirea este de fapt un verb şi nu durează decât un timp. Idee transpusă cel mai bine în imaginile filmice de mai jos. Bună, Cristina! [...] Pa, Cristina!

Enjoy!

Jurnal de călătorie: Czech it out

Praga dăunează grav simţului inestetic. Pentru că Praga respiră artă. Probabil de-aia a fost atât de uşor să mă regăsesc în străzile ei, în arhitectura ei, în muzica ei. De parcă ar fi zăcut de mult acolo în inconştientu-mi, aşteptând să fie scoasă la lumină. Praga a însemnat un deja-vu continuu despre locuri paradisiace pe care mintea mea le-ar fi putut concepe vreodată. Aş locui în Praga. Da. Cu toate că limba e hidoasă, sau cel puţin aşa pare la prima vedere.

Centrul Pragăi l-am cunoscut în doi. Sau două. Rătăcite de restul grupului, aerul cald şi însorit al acelei miercuri de primăvară târzie a mirosit mai frumos în lamentarea ce ne-o dădea sentimentul că n-o să-i mai găsim pe ceilalţi. Ne-am putut bucura altfel. Şi am făcut-o. Am trăit spontaneitatea pentru a mia oară-n viaţă. Şi a fost tare frumoasă Praga cu oamenii ei prea bine îmbrăcaţi, cu străzile deloc prăfuite pentru că erau aspirate, cu portrele făcute la minut, cu suvenirurile minunate şi cu jazz-ul vechi cântat în aer liber ori cu Janis Joplin reîncarnată într-un chelios cu cioc la o terasă. Şi cu podurile ei. Multe poduri.

8 ore ale mele. Asta a fost Praga. Dragoste la prima vedere.

I have to get READY

Tot mai mulţi oameni îşi calculează viaţa în parametrii ăştia. Şi astfel, viaţa însăşi se transformă într-un

Primăvara neagră

“I was never really insane except upon occasions when my heart was touched”

Edgar Allan Poe

Citeam deunăzi undeva despre războiul interior al unei domnişoare (cam bătrâne ce-i drept), război pricinuit de venirea primăverii. Încerca ea să convingă cât de scârbos e anotimpul ăsta, cu totul reînviind cică. De fapt ea n-apucă să se bucure de nimic din ce natura-i oferă, pentru că e nevoită să stea toată ziua închisă între 4 pereţi, la birou. Nefericită fiinţă.

Mi-am intitulat postul “primăvara neagră”, dar de fapt “neagră” nu are conotaţia înţelesului pe care i-l dădea domnişoara respectivă.

Mi-aş dori…

Mi-aş dori să pot fi o actriţă a anilor `50, vreo Bette Davis, or Grace Kelly, sau poate Elizabeth Taylor.  Să fiu o femeie misterioasă care ascunde sub arcadele ei taine nesfârşite, nepalpabile, conturate doar în privirea pierdută a unui ecran de sticlă. Alb-negru. Să pot fi enigmatică, dar în acelaşi timp ascunzând o voluptate flămândă în zâmbetul sfios. Să mă îndrăgostesc doar o dată-n viaţă şi procesul să cuprindă următorii paşi.

Lucruri care nu mai impresionează pe nimeni

Ţi-aminteşti, iubitule, când te-am întâlnit prima oară? Eram atât de fericită c-aproape-mi venea să plâng. Te-am dus acasă şi am făcut dragoste toată noaptea îngropându-mi în braţele tale eşecurile şi furiile şi toată groaza care mă crescuseră până atunci. Şi mă aduseseră lângă tine în final. Erai atât de frumos încât te-am pus să mă ciupeşti puternic pentru a şti că nu visez. Mai am şi-acum cicatricea aceea. Erai atât de perfect încât ţi-am muşcat carnea fragedă ca o vampă înfometată, ca o curvă de lux, doar ca să-ţi văd dimineaţă semnul vineţiu şi să-ţi zâmbesc ca o puştoaică îndrăgostită nebuneşte prima oară.

Ţi-aminteşti când ţi-am cerut prima oară să mă loveşti? Realitatea cu tine nu se potrivea cu realitatea de dinaintea ta. Realitate în care loviturile erau cheia de boltă a plăcerii mele. M-ai privit cu ochii tăi mari şi mi-ai spus că nu mă poţi lovi. Şi apoi am început să urlu şi să bat cu pumnii neputincioasă în pieptu-ţi tare de oţel şi atunci m-ai strâns puternic în braţe şi mi-ai promis că va fi bine. Şi eu am început să plâng încet. Şi m-ai sărutat pe frunte. Şi-am stat aşa o mie de ani. Cu piesa asta pe repeat:

Make me sad, make me sleep, make me question,
give me things that can calm this depression.

Ţi-aminteşti când abia făcusei

Să ne jucăm împreună!

Mai ţineţi minte jocurile alea de trebuia să găseşti diferenţele între două imagini. Sau să găseşti elemente lipsă/în plus dintr-una singură.

Iată o imagine care cică ar conţine 28 de chestii “nelalocul lor”. Pare copilăresc, dar nu-i aşa. Eu nu am le-am găsit decât p-astea pân-acum. Tu mai vezi şi altceva?

1. pomul din stânga colorat cu verde închis are o ramură care nu-i aparţine

Dincolo de tăcere

Motto: Drumurile-ncep şi se termină cu uşi. Spaţiul DINTRE e insuportabil. Zgomot.

Se spune că reuşita într-o relaţie (interumană) depinde, în cea mai mare măsură, de comunicarea dintre parteneri. Şi ăsta e testul la care mulţi pică. Mulţi înţeleg însă, că prin comunicare se înţelege doar acel exerciţiu în care sunt implicate doar acele cuvinte care vin de la emiţător către receptor. În ipostaza asta, cei care nu stau prea bine la capitolul “exprimare de sentimente” cad pe capete.