And Bjork, of course

it takes courage to enjoy it

the hardcore and the gentle big time sensuality

Dacă era să scriu aseară despre piesa asta, aseară exact după ce o văzusem pe scena Odeonului, ar fi fost scrisă într-un ton foarte pesimist. Pentru că m-a plictisit. Ăsta a fost primul gând care mi-a trecut prin minte după ce am părăsit sala în care încă se mai aplauda. Povestea interesantă, distribuţia şi ea destul de interesantă, interacţiunea cu publicul foarte frumoasă (stăteam cu toţii, spectatori şi actori pe scenă. destul de inconfortabil pentru 2 ore şi vreo 10 minute cât a durat spectacolul – fără pauză). Daaaarrrrrr, acelaşi lucru s-ar fi putut realiza într-o oră maximum, fără a deranja pe nimeni şi fără a plictisi pe mine (şi nu numai pe mine cel mai probabil). Auzeam la finele piesei cuvinte gen “scârbos” (vreo două doamne trecute de 50 de ani, probabil mari prelate în lumea teatrului), “mă-ntreb cine se duce oare să vadă chestia asta la ploieşti?!?” (un puşti de vreo 18 către camaradul lui), “oare-am pierdut timpul airea? pentru că interjecţia care-mi stă acum pe limbă e “iucky” ” (eu, în luptă cu o durere teribilă de cap).

Ei, dar seara îşi avea părţile ei reuşite… Aşa că după o noapte după ce s-au mai aşezat lucrurile în capul meu, după ce unele întrebări şi-au mai găsit din răspunsuri (de ce aşa muuuult a durat?), am început să văd piesa asta cu gust islandez… cu alţi ochi.

Aşadar…

Povestea este delicioasă. “Uneori mi-aş dori să fiu retardat.” debutează Hans, un puşti care nu şi-a aflat încă sensul existenţei, puşti care se află alături de alţi 5 oameni într-o terapie de grup. Fiecare dintre ei, oameni obişnuiţi, încep printr-un monolog în care, pe alocuri, ceilalţi au mici intervenţii, să-şi povestească frustările, angoasele, să refuleze, sporind prin aceasta intensitatea dorinţelor proprii. “Eu vreau să fiu fericită” – cam în această paletă se încadrează dorinţele fiecăruia. Acum, încă de la început, ceva nelalocullui iese în evidenţă. Psihologul debudant, care pe parcurs se dovedeşte a fi ea însăşi o frustrată sexual, introduce o singură regulă: aceea de a nu se divulga profesiunile fiecărui participant. Însă, imediat cum regula a fost rostită, cum ea a şi fost încălcată. Astfel aflăm amănunte importante despre fiecare personaj menite să întregească profilul psihologic al fiecăruia. Avem o scriitoare abuzată sexual în copilărie care nu face nimic altceva decât să sublimeze traumele din copilărie, nerezolvându-le însă, o artistă de ceramică venită cu soţul ei profesoraş concediat datorită înclinaţiilor sale bisexuale cu nuanţe accentuate către pedofilie, o femeie de afaceri îmrepună cu soţul taximetrist şi… puştiul cu potenţial imens dar voinţă+motivaţie zero. Să nu uităm de DJ-ul care tot timpul întregeşte atmosfera prin intervenţiile muzicale pe care le are, un travestit care de fapt este alter ego-ul fiecărui participant la workshopul de Dezvoltare personală.

Astea sunt personajele. Timp de două ore, acestea cresc, detaşându-se de probleme personale şi punând în evidenţă beneficiile pe care le aduc relaţiile într-o astfel de terapie de grup. Nu sunt neglijate nici momentele de psihodramă în care ludicul contribuie la realizarea unei terapii optime.

Din tot acest amalgam de personalităţi atipice (prezente întotdeauna în spectacolele lui Afrim), m-a fascinat prestaţia lui Ingolf, intelectualul genial care însă are un păcat carnal. Jucat de Ioan Coman, mi s-a părut genial. Sensibil, având intervenţii în puncte cheie ale piesei, personajul interpretat de el îi vine ca mănuşa în mână. La polul celălalt al tipologiei lui Ingolf, se află taximetristul Tudor, un omuleţ simpatic, mustăcios, deschis în ipocriziile pe care le administrează soţiei sale intelectuale.

Ce legătură are Bjork în toată treaba asta? Aparent, numele ei e menţionat o singură dată într-o replica a taximetristului (“odată am dus-o pe Bjork cu taxiul”) şi ea e cea care asigură în mare parte fondul muzical al spectacolului. Am spus aparent, pentru că în esenţă…

Ar mai fi de spus, ba chiar multe încă… Dar, în principal, And Bjork of course a însemnat pentru mine o altă experienţă în care, în goana fiecăruia de a explora Nimicul, ajungi să-i atribui acestuia o semnificaţie colosală. Puternic sensibilizantă. Şi-a mai însemnat o porţie bună de râs venită atunci când dai cap în cap cu clişeele psihoterapiei de prea multe ori fărădefolos.

Interzis copiilor sub şaişpe ani.

Cheia: