“”Life and death
energy and peace
if i stop today it was still worth it.
Even the terrible mistakes, that I have made and would have unmade if I could.
The pains that have burned me and scarred my soul,
it was worth it for having been allowed to walk where I’ve walked.
Which was to hell on earth,
heaven on earth,
back again,
into, under,
far in between,
through it,
in it
and above…”
Gia Marie Carangi 1960-1986
Femeile sunt o necesitate într-o lume pe care vrei s-o numeşti “frumoasă”. Constituie un imperativ când vine vorba de frumosul acela care se ocupă de detaliu în mod special. Noţiunea însăşi de “femeie” e adorabilă.
Sunt extrem de dulci atunci când… de exemplu sorb cu mişcări scurte şi fine dintr-o ceaşcă cu cafea. Extrem de elegante atunci când, dimineaţa târziu, le surprinzi glezna dezvelită acoperind cearceaful mototolit sub ele. Frumoase atunci când sunt îndrăgostite. Groaznic de atrăgătoare atunci când, învinse de durere, adoptă atitudini haotice precedate, de cele mai multe ori, de inhalarea unor substante halucinogene. Apoi sunt superbe cu zâmbetul lor oniric, or cu lacrimile ce sunt o combinaţie între infantilism şi maturitate.
În ceea ce priveşte sexualitatea, sunt zeiţe. Ele între ele, cu mişcări perfecte, ştiind exact ce trebuie atins fizic pentru ca atingerea sufletească să fie desăvârşită, niciodată animalice în gesturi, tot timpul prea umane. Aproape fără nevoie de bărbat.
Şi totuşi nu am reuşit să mă îndrăgostesc niciodată de o femeie în sensul absolut. E devărat că unele mi-au înflorit conştiinţa, unele m-au tulburat până acolo încât tulburarea s-a transformat în savoare, şi poate că una dintre ele chiar mi-a oferit particularităţile necesare recunoaşterii idealului meu privind o femeie. Cu toate astea, nici una n-a reuşit să-mi domine gândurile. Să mă facă s-o doresc atât de mult, spiritual vorbind, încât să-mi acapereze cu totul simţirea şi gândirea. Nici una nu m-a împlinit în ambele direcţii: cel fizic şi cel intelectual.
Nu au reuşit să mă surprindă nicicând. Au rămas aşa cum le iubeam, supuse şi cu dorinţa de a se da pe ele însele. Posedabile. Aşa cum sunt, n-aş vrea să le schimb totuşi.
Nici o femeie, oricât de încrâncenată ar părea, nu se poate iubi doar pe sine. Ceea ce le oferă unicitate. Şi încă un plus adăugat frumuseţii lor. Nu m-am îndrăgostit totuşi vreodată de-o femeie pentru că ea, luată individual, se dizolvă încet dintr-o rochie de gală într-o boarfă pe care vei ajunge s-o arunci la gunoi în cele din urmă. Pentru că, o femeie, oricât ar fi ea de perfectă în misterul ei, nu va reuşi nicicând să întreacă frumuseţea unui bărbat care, cu acţiuni poate mai stângace dar calde, se re-re-re-re-reîndrăgosteşe de aceeaşi Ea.
GIA – una dintre acele femei superbe… păcat că şi-a descoperit frumuseţea atunci când deja era prea târziu. prea târziu pentru tot.
