Intrebarea care a sfidat mintile invatatilor pe tot parcursul umanitatii si a determinat intregul curs al teologiei morale, ar putea fi in realitate gresit pusa. In asa-numitul rau absolut exista ceva deloc monstruos, ci dimpotriva, uman. Prea uman. Si acest ceva ne priveste pe toti, cel putin ca o teribila posibilitate, inca neexprimata.
La inceput a fost Binele si Raul, mielul si lupul, ratiunea si injustitia. Iluzia ca lumea este croita dupa un tipar bine delimitat, in alb si negru. A venit insa si ziua in care un profesor de psihologie a inchis intr-o aula universitara studenti la intamplare si le-a cerut sa simuleze realitatea unei inchisori. Oamenii s-au divizat in mod spontan: pe de-o parte victimele, pe de alta calaii. Totul a fost o “inscenare”, numai violenta a fost reala: declansata in mod spontan intre persoane cat se poate de “normale”.
Efectul Lucifer
“Tot raul uman vine din incapacitatea omului de a sta nemiscat intr-o camera”.
Blaise PASCAL
In 1971, Philip Zimbardo profesor emerit de psihologie la Stanford University, hotara sa puna-n practica un experiment destinat sa devina o piatra de temelie in istoria psihologiei. Experimentul, ai caror protagonisti au fost studentii din cadrul Departamentului de Psihologie al Universitatii Stanford, se baza pe ideea de… “inchisoare simulata”: 24 de voluntari alesi dintre studentii cei mai stabili din punct de vedere psihologic, cu alte cuvinte cat se poate de normali, au fost impartiti in prizonieri si gardieni, fara sa li se atribuie acestora din urma sarcini precise, in afara mentinerii disciplinei. Voluntarii si cercetatorii prevazusera ca experimentul sa dureze doua saptamani, dar déjà de a doua zi lucrurile s-au complicat. “Gardienii” si-au luat imediat rolul mult prea in serios, punandu-si in aplicare propriile reguli cu din ce in ce mai mult entuziasm. Experimentul a inceput pe 15 august, cand “prizonierii” au fost condusi in “celule”, dar doar 5 zile mai tarziu Zimbardo si colegii sai decideau sa-l intrerupa si sa elibereze victimele: agresiunile atat fizice, cat si psihice devenisera teribile, comparabile cu cele naziste.
In 2007, in cartea intitulata “Lucifer Effect. How good people turn evil”, Zimbardo va descrie cum lux de amanunte felul in care anumite dinamici de grup pot transforma in monstri femei si barbati deopotriva (vezi cazul torturilor la care soldatii americani i-au supus pe detinutii irakieni in inchisoarea din Abu Ghraib). Asadar cum se poate ca un individ sanatos sa devina un calau? Ce rol joaca educatia si contextul socio-cultural? Ce influenta are grupul asupra individului si cum se dezlantuie dinamicile violentei?
Pe tema naturii umane si a tendintei de a comite atrocitati si acte irationale exista marturii ale unei discutii intre Sigmund Freud si Albert Einstein, de la finele anilor ’30 ai secolului trecut. Freud sustinea atunci ceea ce spusese cu timp in urma iluministul Voltaire: ca omul este singura rasa care, in barbara practica a razboiului, ia in mod spontan – si mai ales in mod colectiv (fapt ce reprezenta in opinia lui suma tuturor relelor) decizia de a se autodistruge, catalogand prin urmare razboiul drept un act impotriva ratiunii. “Her Albert, conditia umana este tocmai aceea de a a actiona impotriva ratiunii”, ii spunea Freud lui Einstein.
La randul lui, Einstein face in conversatia cu Freud apel la Schopenhauer, amintind ca acesta identifica in vointa de a trai fundamentul pe care se sustine lumea si actiunile umane. “Cauza smintelilor umane este posibil sa nu se afle in interiorul omului, ci mai degraba in afara lui; sau s-ar putea ca omul sa nu fie in totalitate responsabil de propriile actiuni in anumite momente ale existentei sale”, comenta fizicianul. Raul uman, sursa tuturor bestialitatilor, “metastaza” cum o numea Einstein, ce il ce-l impinge pe om sa comita acte impotriva ratiunii si autodistructive, este imposibil de eliminat, in opinia lui Freud. “Mintea umana, aflata intr-un echilibru fragil, are nevoie de aceasta componenta tocmai pentru a si-l mentine: a incerca sa fortezi psihicul, anihilandu-i partea cea mai irationala, ar echivala cu a lua greutati dintr-o parte a unei balante aflate in echilibru precar; consecintele ar putea fi de necontrolat si probabil si mai negative decat actuala situatie a sistemului – specia umana.”
Banalitatea raului
“Lumea este productia confuza a unei divinitati senile, care a si murit.”
David HUME
De ce raul trebuie sa provina neaparat “din alta parte”, sa fie reminiscenta a unei caderi, a pacatului originar? In epoca in care Kant incerca sa formuleze o etica descatusata eliberata de preceptele morale, nimanui nu-i trecea prin cap ca toate trasaturile omului, inclusiv cele intelectuale ar putea fi fructul unui proces de evolutie exclusiv fizico-material; nimeni nu se hazarda sa afirme ca natura umana ar putea face obiectul formarii, evolutiei si eventual al extinctiei prin intermediul unor transformari de natura pur fizica pe parcursul erelor geologice. Asadar, notiunea de “natura umana”, asa cum a fost inteleasa in traditia mitologica si filosofica umana, a fost pusa radical sub semnul intrebarii de descoperirea mecanismului evolutiei.
Teoria lui Darwin spune ca organismele vii sunt un produs al evolutiei prin intermediul mecanismelor fizice materiale; sugereaza ca oamenii s-au format in timp, ca toate celelalte fiinte biologice, prin intermediul unor variatii progresive, din stramosi comuni si organisme din alte specii. Avantajul? Acest mecanism nu presupune interventia altor forte, pe langa cele fizice, pentru explicarea diferentelor pe care le constatam intre fiintele vii.
“In aroganta lui, omul atribuie propria origine unui plan divin; mi se pare mai umil si mai verosimil sa fi fost creat de animale. ”
Charles DARWIN
Omul, o maimuta psihopata
“Homo sapiens este bun si rau in egala masura, ca o maimuta bipolara”.
Frans DE WAAL
Omul este un primat, chiar daca unul dotat cu o cultura deosebit de dezvoltata. Si din acest punct de vedere trebuie studiat, in acelasi mod in care observam si celelalte specii animale, considera Frans de Waal, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti in domeniu din lume. Totusi, nu multa lume accepta ideea de a fi “un animal printre animale”, si prefera sa se gandeasca la specia umana, si la sine insusi, ca la o fiinta aflata in afara dinamicii evolutive a vietii. Desi nu este de accord cu faptul ca fiintele umane sunt rele in mod fundamental, el nu spune nici ca oamenii sunt buni in mod fundamental. Prin natura lui, omul inchide in sine violenta cimpanzeilor si bunatatea bonobo-ului, cele doua specii luate in consideratie in cartea lui de Waal despre natura umana, denumita “Our inner ape”. “Poti sa scoti maimuta din jungla, dar nu si jungla din maimuta”, scrie el.
In opinia primatologului, impartasim cu maimutele antropomorfe agresivitatea si bunatatea, bucuria si tristetea, solidarietatea si empatia; chiar daca preferam de departe sa asociem emotiile “bune” cu natura umana si emotiile asa-zis “bestiale” cu lumea animala, ca si cum in realitate nu ne-ar apartine. Si totusi, compasiunea si cruzimea pe care le simtim deriva din aceeasi capacitate de a ne pune in locul altuia, de a fi empatici. Un efect al istoriei sociale si al evolutiei unui encefal complex, nu chiar atat de diferit de cel al maimutelor antropomorfe precum ne place sa credem.
Faptul ca in ultimul timp tema naturii umane s-a reintors in actualitate in filosofie si politica, este un lucru care sare in ochi. De la chestiuni de bioetica la dezbaterea asupra relativismului, de la progresele stiintelor cognitive la schimbarile climatice si pana la biopolitica, nu exista vreo chestiune care sa nu cheme omul “in instanta”. Insa nu sub profilul lui cultural sau istoric, existential sau spiritual, ci tocmai din perspectiva realitatii lui biologice “nude”. Pe vremuri acest fapt ar fi parut din punct de vedere filosofic destul de ingenuu si din punct de vedere politic destul de discutabil; in prezent insa, polemicile pe tema naturii umane alimenteaza luari de pozitie politice si programe de cercetare specifice, apeluri morale si provocari tehnologice.
Chomsky vs Foucault
In 1971, in Olanda, la Eindhoven, in cadrul unui talk-show epocal, s-au infruntat pe tema naturii umane pentru prima si ultima oara americanul Noam Chomsky si francezul Michel Foucault; primul parintele celui mai influent model teoretic de explicare a functionarii limbajului, celalalt genial critic al stiintelor umane. Unul convins aparator al validitatii stiintifice a conceptului de natura umana, altul printre cei mai inversunati detractori ai aceluiasi concept, dispus cel mult sa-i recunoasca valoarea de “indicator epistemiologic”, dar hotarat sa-i nege orice relevanta ontologica reala. Dar, tocmai din perspectiva pozitiei lor ireconciliabile, la distanta de 38 de ani, confruntarea dintre ei (numita de unii comentatori “un dialog al surzilor”) ar putea fi relevanta.
Exista o natura umana? Este postulabila o invariabila biologica care, lasand la o parte conditionarile sociale si culturale determinate istoric, sa stea la baza animalului uman? Aceasta este in sinteza extrema tema teorico-filosofica a reprezentatiei puse in scena de cei doi mari ganditori. Punctul fierbinte al discutiei? Legatura dintre dimensiunea naturala a omului si dimensiunea lui politica, ce dateaza de pe timpul lui Aristotel (“omul este un animal politic”). In mijloc, limbajul.
“Natura umana este biologic determinata”.
Noam CHOMSKY
Lingvistul idealisto-anarhico-libertarian Chomsky postuleaza existenta in mintea umana a unor “scheme innascute”, prin urmare naturale, din punct de vedere ontogenetic anterioare oricarei experiente la toti indivizii din specia umana; ele ar face posibila transformarea minimelor stimulari lingvistice pe care fiecare dintre noi le primeste de copil intr-o bogata si creativa articulare individuala a limbajului.
“Omul este o inventie recenta”.
Michel FOUCAULT
Potrivit lui Michel Foucault, “istoricul in stare pura” cum il alintau prietenii, orice tentativa de investigare a naturii umane este obligatoriu viciata intrucat este intreprinsa de fiinte umane care traiesc intr-o societate determinata din punct de vedere cultural. O astfel de investigatie face sa consideri invariabil ceva ce in realitate este social, istoric, specific din punct de vedere cultural si ca atare relativ, spune el. Riscul inevitabil este acela de a defini natura umana in baza culturii noastre specifice, de a lua drept invariabil ceea ce de fapt este variabilul istoric.
In ultima instanta, interesul analitic al lui Chomsky pentru structurile profunde ale limbajului si cel “arheologic” al lui Foucault pentru formarea faptelor lingvistice de la suprafata nu se intersecteaza nicaieri in discutie. Primul ramane legat de un concept de natura umana lipsit de semnificatie istorico-sociala, iar cel de-al doilea traseaza o perspectiva “culturalista” in totalitate, care condamna la irelevanta invariabila biologica a speciei.
O buna parte din discutia morala si antropologica contemporana a fost emanata de progresele frenetice ale neurobiologiei; de-acum insa, a intervenit genetica si asistam la o alta revolutie; revolutia genomului uman si a ADN-ului, in masura sa repuna in discutie notiunea de identitate umana, sa ne bage intreaga specie intr-o criza de identitate. Dar cu cat stiintele incearca sa stranga cercul in ceea ce priveste cunoasterea omului, cu atat mai mult aceasta scapa din mana teoriilor stiintifico-analitice, lasand in urma noi intrebari si tensiuni.
Sursa: www.descopera.ro
Un articol scris de Septimiu Chelcea in legatura cu The Lucifer Effect, aici.
Creştinismul originar – cult demonic
Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină privind adevărata-i esenţă. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.
Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebui să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.
Venirea salvatorului poporului era aşteptată de multe veacuri. El trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.
Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Biblie, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri de la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?
Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.
O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici pe această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.
În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbină casa? Un om nebun!
Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el era mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare de om dezechilibrat. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele? Bolnav mintal!
Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.
Un alt episod din faptele acestui om bolnav mintal este cel cu smochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să ne imagină că un om merge la casa unuia şi-i cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din casă pur şi simplu nu au mîncare. Urmează ca cel care a cerut mîncare să îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa aceea. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care blestemă pentru că pur şi simplu nu ai avut ce să-i dai de mîncare atunci cînd el a vrut să mănînce? Puţin spus un nebun, este răul întruchipat care pur şi simplu nu raţionează. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Cazul lui Iisus este tipic patologic al unei minţi bolnave.
Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om, privitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Contează ce băgăm în pîntece! Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.
Să analizăm doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic bazat respectînd această învăţătură a lui Iisus. Un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă mintal nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.
Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Satana iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos în păcat cu el. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii din suferinţă pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor.
Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?
Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de năluci persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. Observăm că atenţia este concentrată pe diavol şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Dar sechelele mentale pe care le implantează în minţile oamenilor, pe cei mai mulţi rămîn să-i bîntuie toată viaţa. Deşi despre „învingătorul morţii”, se spune că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Ne putem întreba dacă nu s-a dus cumva direct în iad de unde nici că-i pasă de ce se întîmplă pe pămîntul deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin pe pămînt. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă în cazul Iisus.
Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce durere prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.
Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.
Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz patologic de bolnav mintal a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”.
Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi rapacitatea socială a unora care pozează în creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre ei sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului creştin nici nu ştiu practic în mîna cui se află.
Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.
Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om ce îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un bolnav mintal de a cărui boală se suferă în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne poate duce la pieire. „Salvatorul” demonic ne-a adus încet încet la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Unde să mai căutăm salvarea Dumnezeule adevărat?
Comentariu�Comentarii de unom — martie 22, 2009 @ 7:07 AM |
Sminteala moaştelor
Ca să vezi ce e prostia,
omul pupă azi mumia
şi „salvatul” se renaşte,
ajutat de sfinte moaşte.
Omul cel evlavios,
ortodoxul credincios,
pupă moaştea şi pe os,
şi pe cărniţă,
că-i nectar de garofiţă.
O poveste am aflat:
Unul noaptea a intrat
în capelă furişat.
Cu iubire de Hristos
săruta moaştea vârtos
şi pe faţă şi pe dos.
Că în ziua ce-a trecut
timp prea mult nu a avut.
Cu mulţimea împrejur
a pupat doar un femur.
O demonică sminteală.
Cultul moaştelor e boală!
Comentariu�Comentarii de poet48456 — aprilie 16, 2009 @ 6:49 AM |
Moaştele Sf. Ilie Constipatul
Înc-o mare bucurie,
o veste minunăţie:
Dup-o lungă pribegie
este la Mitropolie
moaştea sfântului Ilie!
Cel Ilie Constipatul
care-a biruit pe dracul.
Sfântu-aşa i-a rezistat,
zece zile constipat.
Sta continu-n rugăciune
adunând faptele bune.
Deşi a fost chinuit,
strădania l-a sfiinţit.
Ce e-n el e acum sfânt,
nu poate zace-n mormânt.
Vestea umblă-n lung şi-n lat
despre sfântul constipat:
Moaştele-i sunt la pupat!
I-o minune! Azi Ilie
vindecă de diaree.
Comentariu�Comentarii de sa — mai 3, 2009 @ 3:31 AM |
Citesc în Luca, 12, 51-53 şi nu-mi vine să cred ce spune Isus: „Pare-vi-se c-am venit să dau pace pe pămînt? Vă spun că nu, ci dezbinare. Că de-acum înainte cinci într-o casă vor fi dezbinaţi: trei contra doi şi doi contra trei. Dezbinaţi vor fi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei”. Iată vorbele de „salvare” spuse chiar de „salvatorul lumii” isus hristos. Nu poţi decât să-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmă cât se poate de explicit de ce a venit pe pământ: „Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins”.
Şi foc a fost şi este încă. Distrugerile masive în numele credinţei creştine de-a lungul timpului sunt cunoscute şi documentate istoric: războaiele religioase, cuceririle în numele creştinării, cruciadele de salvare a „mormântului sfânt”, şi mai presus de toate distrugerea aproape totală a religiilor primare, cu care creştinismul a venit în contact, care erau bazate pe relaţia armonioasă dintre om şi natura. Aceste răutăţi ale oamenilor împotriva altor oameni au fost făcute în numele „salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor aşa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mărirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare că focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încă. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.
Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influenţat de creştinii care erau dominanţi în acea perioadă în zona Orientului Apropiat. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stăpânire pe Mahomed şi s-au răspândit apoi printre populaţiile arabe din zonă, găsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat şi de faptul că musulmanii nu folosesc lumânări la rugăciuli, aşa cum fac creştinii care în acest fel pot determina duhurile rele să se îndepărteze. Monstruozităţile care se întâmplă astăzi în lumea islamică (sinuciderile pentru a-i omorâ pe alţii cu orice preţ) şi ura pe care o manifestă faţă de toţi, inclusiv faţă de alţi musulmani, se explică prin duhurile rele care se află în aceşti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivă a duhurilor rele în lumea musulmană. Astăzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tată şi fiu, ne îndreptăm către viziunea de distrugeri masive prin foc şi toate calamităţile de neimaginat descrise în Apocalipsă. Atunci Isus va fi pe deplin fericit că planul i-a reuşit şi lumea a luat foc aşa cum dorea în Luca, 12, 49.
Ce să mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, aşa cum se întâmpla în timpurile şamanice ale umanităţii, şi ne rugăm Dumnezeului adevărat să ne scape de demonismul celui răstignit pe cruce. Nu ştim ce şanse avem, dar putem încerca. Poate că Dumnezeu nu ne va lăsa, poate că lucrarea demonică va fi oprită în ultimul moment, înainte de Apocalipsă, dacă renunţăm la trimisul diavolului, la macabrele rugăciuni către un mort, la moaştele purtătoare de duhuri rele. Am rămas profund şocat de cazul de stăpânire demonică a unei femei. Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnă puterea duhurilor rele aduse de „moaştele sfinte”. Vezi:
http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43
Comentariu�Comentarii de benga — mai 24, 2009 @ 5:28 AM |