Dimineţi în doi

Pentru că se încăpăţânau să nu părăsească patul cu aşternuturi calde ce le veghease noapţile febrile şi pentru că, ceva mai puternic decât ţârâitul ceasului deşteptător le trezea simţurile, amânau momentele de trezie limpede, iar dimineţa îi găsea povestindu-şi visele.  Aveau capetele alăturate, extrem de apropiate, dar nu într-atâta încât să ajungă să şi le confunde. Se mângâiau reciproc, mâinile şi picioarele şi întreg trupul fremătau în timp ce încercau să tălmăcească în cuvintele celor din afara lor ceea ce trăiseră în interiorul lor în ceasurile de întuneric. Îi plăcea s-o privească, să-i cuprindă cu mintea şi sufletul conturul buzelor în timp ce povestea întortocheala onirică, pomeţii ei crispaţi în timp ce retrăia vreun coşmar sau zâmbetul pe care arcadele sale îl formau atunci când îi spunea că-l visase pe el.

Apoi venea rândul lui să povestească, era mai sobru decât ea, făcea conexiuni mult prea raţionale pentru acele ore matinale în încercarea de a găsi tâlcuirea visului, în sfârşit, transpunea imaginile nocturne în cuvinte alambicate. Cu toate astea, nu încetau să se mângâie, să se privească reciproc în ochii somnoroşi încărcaţi de spaime şi dorinţi. Se înfruptau din această trecere în revistă matinală, asigurându-şi reuşita zilei.

Se mai întâmpla ca în toiul povestirii, mâinile lor să se întâlnească, mângâierile să sufere un soi de metamorfozări subite şi astfel treceau de la vise la dragoste.

Se mai întâmpla să adoarmă din nou îmbrăţişaţi, apropiaţi atât de mult încât abia mai puteau respira, dar nu mai conta, respira unul prin celălalt.

Se trezeau din nou schiţând acelaşi zâmbet ştrengăresc, împingându-se unul pe celălalt “trezeşte-te, leneşule, că e amiază deja!” Le era cam ruşine de situaţia asta care-i făcea să întârzie tot timpul pretutindeni. Dar încă se mai puteau bucura de ea, fiind conştienţi  totuşi că ea nu va continua la nesfârşit.