Celor care au citit deja post-ul ăsta [click], le va fi mai uşor să înţeleagă. Celor care cred că doar Tokio Hotel le poate crea cadrul perfect pentru o acţiune rapidă gen “tăiat cu lama”, le zic că se vor simţi tare dezamăgiţi în seara asta.
Aşadar, atunci când depresia e atât de acută încât îmi vine să mă dau cu capu` de zid, să smulg firele de păr capilar cu penseta, or să mă tai cu lama, ascult aşa ceva. După prescripţie şi cu instrucţiunile de folosire adiacente. În 99% din cazuri, efectul este unul curativ. So…
Radiohead – Creep —> când te simţi mic şi claustrofobic şi nu poţi evada din propriu-ţi corp.
Stillwater – Fever Dog (numărul 1 în topul personal) —> eşti obsesiv-compulsiv şi ţi-e silă de tot şi toate, stai singur în cuşca ta şi-ai vrea să urli, să scrâşneşti aprig din dinţi şi să-ţi rupi unghiile în urmele pe care să le laşi pe pereţi.
Pink Floyd – Bike —> nu iei droguri, dar vrei să obţii acelaşi efect ca şi când ai lua.
Koop - Island Blues —> ştii că s-a terminat şi că nu mai poţi face nimic şi dai vina pe vârstă şi capriciile ei. şi-ţi pui apă în cadă, o lumânare parfumată lângă, o carte gen Bruckner (Luni de fiere) pe care s-o citeşti acolo, şi piesa asta pe repeat. la nesfârşit.
Coldplay – The scientist —> atunci când ştii c-ar fi putut fi atât de simplu şi totuşi nu a fost.
Muse – Dark Shines (locul 2 în topul propriu) —> atunci când eşti atât de gol pe dinăuntru, încât ai vrea să sorbi toată energia lumii ăsteia deodată. toată inocenţa ei edenică. grozav de lacom.
Într-o altă vreme, într-o altă lume, un nou exod era pe cale să explodeze. Post-testamentar de astă dată. Făpturi de pe întreg pământul, mame, copii, taţi, bunici se uneau într-un glas legendar I’m going down to Yasgur’s Farm/ Gonna join in a rock and roll band/ Got to get back to the land and set my soul free. Plecau de la casele lor cu avionul, sau cu autobuze în infinite culori, ori la pas, către pajiştea care avea să le dăruiască 3 zile de… Love and Peace. 3 zile, nu 3 ore. Erau fete cu rochii largi, cu părul împletit în cosiţe mitice, viu colorate, sau erau fete cu blue-jeans rupţi în genunchi, mulaţi pe şolduri şi cu tricouri inscripţionate cu mesaje pacifiste. Brăţările groase, de metal, ori lanţurile zglobii şi colorate de la gât le întregeau aureola nepământeană. Apoi erau bărbaţi bărboşi, cu pletele lăsându-le să curgă şuvoaie, nişte laţe fermecate, care strigau, îmbiau, chemau la inhalarea de halucinogene şi la practicarea sexului liber în numele Păcii. Generaţia flower-power. Toţi erau legaţi la cap cu banderole, eşarfe în mii de culori, purtau ochelari ce le acopereau întreaga faţă şi vedeau la fel de colorat după cum lentilele le erau: verzi, portocalii, roşii, albastre… Dormeau în corturi sau pe capotele maşinilor sau pe iarbă şi muzica le ţinea hangul In my hour of darkness/ In my time of need/ Oh Lord, grant me vision. Rock and roll şi libertate – elicopterele survolau zona ambulanţele erau şi ele prin apropiere dar nimeni nu-i alunga nimeni nu-i dădea afară era Pământul lor Canaanul lor Woodstock.
Era şi multă mizerie, gunoaie menajere, rahat, dar împărţeau totul, şi hainele şi le împărţeau, conservele şi praful şi prafurile LSD sau Marijuana, extazul îl împărţeau. Apoi a venit o ploaie care i-a spălat, le-a spălat pletele încâlcite, ochii injectaţi de euforie şi picioarele prăfuite. Au urmat celebrele bătăi în noroi, femeile între ele, luptându-se, iubindu-se în noroi, noroi lipicios, noroi călduros, noroi iubit. Unii rămăseseră în tricouri, alţii în short, alţii se dezbrăcaseră cu totul, priveau înmărmuriţi unul la altul, goi, cu sufletul transparent şi liber Would you believe in a love at first sight/ Yes, I’m certain that it happens all the time.
Femeileîşi spălau trupurile în lacul de pe pajişte, în timp ce Santana atingea climaxul tobelor cu Soul Sacrifice. Bărbaţii visau curcubee multicolore şi fugeau după iepuri albi imaginari în timp ce muza Jefferson le hrănea creierele înfometate după delir cu One pill makes you larger/ And one pill makes you small. Dansau, se legănau în feluri mistice, în împletituri vrăjite pe răguşeala nevrotică a lui Janis Joplin Hushbaby, baby, baby, baby now/No, no, no, no, no, no, no/ Don’t you cry, don’t you cry.
War is over. Vietnam is done. Hippioţi fericiţi, înfloritori şi deodată apare un guru negru, strălucitor, magician al chitării, cu unghiile lungi, ciupea coardele, cu unghiile cu dinţii, vrăjitor al ritmurilor şamanice, Vodoo Child.
People try to put us d-down (talkin bout my generation)/ Just because we get around (talkin bout my generation), generaţie eliberată, mai vie ca oricând, în urma unui morman de gunoaie şi amintiri, se unea sub acelaşi glas legendar:
We are stardust
We are golden
And we`ve got to get ourselves
Back to the garden.
Mă priveşti, mă priveşti de aproape, tot mai de aproape şi atunci ne jucăm de-a ciclopul, ne privim tot mai de aproape şi ochii se măresc, se apropie între ei, se suprapun, iar ciclopii se privesc, răsuflînd descumpăniţi, gurile se întîlnesc şi luptă fierbinte, muşcîndu-se cu buzele, abia sprijinind limba de dinţi, zbenguindu-se în lăcaşele lor unde un aer greu intră şi iese însoţit de un parfum vechi şi de tăcere. Atunci mîinile mele încearcă să ţi se adîncească în plete, să-ţi mîngîie încetişor necuprinsul părului în timp ce ne sărutăm de parc-am avea gura plină de flori sau de peşti, de mişcări vii, de aromă nedesluşită. Şi dacă ne muşcăm durerea e dulce, şi dacă ne sufocăm într-o efemeră şi cumplită sorbire simultană a respiraţiei, moartea aceasta instantanee este frumoasă. Şi nu-i decît o singură salivă şi un singur gust de fruct pîrguit, iar eu te simt tremurînd lipită de mine precum luna în apă.
Se-ntâmplă un fenomen în zilele noastre, dacă nu copleşitor, cel puţin îngrijorător. Să vă explic.
Cunosc puşti de 14-15 ani care au deja iubite pe care le bombardează, după 2 săptămâni de întâlniri, cu mesaje care mai de care mai pompoase conţinând, neapărat, şi expresia asta simplă şi uzată “te iubesc”. Ei bine, îmi puteţi spune: “dar ce vezi tu îngrijorător la asta? Copilul, în copilăria lui, spune ce simte.” Pe moment. Chiar dacă peste vreo lună două îl vezi trimiţând aceleaşi mesaje, de obicei cu copy-paste, alteia. Nu am nici o problemă cu copiii, dragii de ei. Ba-i iubesc şi respect mai mult decât pe mulţi adulţi (în fine, nu chiar pe toţi). Eu am ce am cu expresia în sine. Cu acest “te iubesc” care-a devenit mai banal decât Banalul însuşi.
Cum să le zici unor copii că tu, om matur şi cu capul pe umeri, n-ai zis în viaţa ta “te iubesc” nici unui băiat? Şi asta nu din cauza nesimţirii, ci din cauză că aceste cuvinte sunt sfinte! Construite pentru a fi zise doar unui singur partener. Cum să-i explici că aceste cuvinte leagă şi nu mai dezleagă?
De fapt aici vroiam s-ajung. Deschid Biblia şi mă minunez de fiecare dată când o fac. Când văd câtă apă vie găsesc în ea, apă nealterată, bună pentru un post-modernism prăfos şi fandosit. Deschid Biblia şi citesc că Iisus îi adresează lui Petru (cel Sfânt, pe care avea să se pună baza creştinismului) o-ntrebare simplă: “Petre, Mă iubeşti?” Şi Petru, asemenea puştilor care nu ştiu c-aceste cuvinte leagă şi nu mai dezleagă, spune: ” Doamne, ştii că Te iubesc!” Şi din nou vine Hristos la el şi-i pune-aceeaşi întrebare. Cu alte cuvinte: “Petre, ştii ce-nseamnă cuvintele astea? Ştii cu adevărat? Ştii că ele sunt… imperative absolute?” Petru răspunde din nou: “Te iubesc”. În imaturitatea lui, în superficialismul lui nedemn de atâţia ani de ucenicie la picioarele Lui Dumnezeu Însuşi, o spune. Rosteşte cu convingere “de moarte” şi-a treia oară declaraţia sa de dragoste. Apoi se leapădă de Cel căruia-I spusese “Te iubesc, voi merge până la moarte cu tine dacă e nevoie!” De trei ori se leapădă.
Stau şi privesc peste veacurile-acestui pământ îmbâcsit de declaraţii de dragoste scoase de la naftalină, aproape mâncate de molii, şi găsesc doar una autentică. Una venită de la Cineva care, odată ce-a rostit cuvintele magice, nu se va mai întâmpla să divorţeze vreodată de tine şi să te lase cu 3 copii în urmă. Sau, după ce-a câştigat în campanie electorală, să-ţi întoarcă spatele şi să te lase să trăieşti de azi pe mâine cu o pensie murdară. Cineva care-a înţeles pe deplin ce însemnătate au cuvintele “te iubesc”, pentru că El însuşi e Cel care le-a inventat. Cineva care nu face risipă de acestă sintagmă, dar, şi când o face, o face pentru totdeauna: “căci nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi.”
Mmm, de câte ori te-ai gândit, când ai rostit aceste cuvinte, că ai fi dispus să mori de bună-voie pentru cel căruia i-ai făcut declaraţia? Parcă nu-ţi mai vine-atât de uşor acum să rosteşti “te iubesc”, nu?
Şi va trece timpul, va trece timpul acestei lumi şi fiecare se va afla în faţa lui Dumnezeu Însuşi. Nu oricine zice ” Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu oricine abuzează de aceste cuvinte pentru a-şi întări elocvenţa religioasă şi atât. Nu fariseul care se bate cu pumnii-n piept zi de zi făcând rugăciuni lungi şi pomeni şi dări şi binefaceri în numele dragostei de Dumnezeu. Timpul ne va înghiţi pe fiecare şi vom sta în faţa Divinităţii, purtând asupra noastră vina asumată de responsabilitatea unei singure întrebări. Întrebări în faţa căreia vom muţi. Întrebare care va fi pusă sub “ochii” întregului Univers: “M-ai iubit?“
Există acele amintiri, cele de care ne agăţăm ca de nişte cârje motivaţionale, cele care ne dau câte-un brânci pentru a putea merge mai departe şi a nu rupe-o de tot cu viaţa asta mizeră. Există amintiri încărcate în memoria emoţională, acea memorie care nu păstrează neapărat contururi de imagini şi sunete, ci păstrează emoţiile pe care ele le-au adus. Şi nu-ţi mai aminteşti exact contextul şi nici nu te interesează asta, ci îşi aminteşti emoţia. Aceea substituită senzaţiei.
Era în primăvara când Fericirea v-a trosnit şi pe voi la fel de puternic ca mugurii pomilor care începeau să trosnească violent către soare. Vă cunoşteaţi din liceu, însă atunci sentimentele erau strict colegiale. Ea era deja expertă la capitolul bărbaţi, se învârtea ca un titirez prin mijlocul încâlcelilor erotice adolescentine, iar tu veneai la şcoală când şi când c-o mină de pix şi veşnicile reviste tehnologice. Ea avea să părăsească acea clasă de real un an mai târziu, să se transfere pe profil umanist, profil ce-o va împlini şi consacra pe deplin, şi să te cunoască aşa cum nimeni n-o făcuse pân-atunci şi n-avea s-o facă nici de-atunci încolo.
Zăceaţi îmbrăţişaţi în faţa unui gigant din fier-beton în aerul bucureştean, aşteptând hoţul pe 4 roţi care avea să i te smulgă. Tu ai plecat, ea a rămas plângând în faţa progresului din ciment, consolată de cea cu care împărţea aceeaşi bucăţică de pâine, de pat şi de vise în primul an de liceu, cea care îi ştia secretul, cea care astăzi îţi mângâie chipul într-un mod atât de fals şi lipicios.
We both know what memories can bring
Anii au trecut şi acum o vedem pe ea dând fast forward la Angels in America, primul film pe care îl vedea din cele recomandate de tine. A stat 6 ore în faţa ecranului electrizată, urmărind aproape fără respiraţie fiecare secvenţă a peliculei, deşi nu înţelegea prea multe, neavând o cultură cinematografică solidă. Dar o făcea pentru că te adora cumplit. Apoi suspina încet laForrest Gump, al doilea film de la tine ce avea s-o îndrăgostească pentru totdeauna şi ireversibil de arta filmică. Hotărî că trebuie să te vadă numaidecât. Aşadar, peste două zile aveai s-o întâlneşti, tu înfiorător de surprins, ea răvăşită de bucurie şi emoţie, în faţa liceului în aflarea căruia pierduse o zi de telefoane, nervi şi energie.
The original vagabond
You strayed into my arms
And there you stayed
Temporarily lost at sea
Erau apoi acele nopţi febrile în care tu trist, fragil, cu părul vraişte, erai superb şi ceţos, înnebunit de furie şi bărbăţie, o alungai, în timp ce ea era preocupată să te absoarbă, cu nebunia ta cu tot. O tachinai, o necăjeai, o făceai să creadă că nu e suficient de bună pentru tine, deşi habar n-aveai ce gânduri rulează în mintea-i de necoaptă femeie. Ea te învăţa poezie pe internet, şi-ţi explica ce e cu Schopenhauer şi Kant şi ce legătură au aceştia cu sifiliticul beţivan, marele Eminescu. Şi te adora mai mult, mai intens, mai pătimaş. Pentru că vorbele dintre voi se răriseră mult, a-nceput să-ţi asculte muzica ta, i se părea o porcărie la-nceput vocea lui Kelly Jones şi nu pricepea deloc sonoritatea violentă a lui Roger Waters de pe The wall. Vroia să te-nţeleagă şi să te cunoască ascultând muzica ta. Şi chiar şi-acum, după ce tu îi spuneai senin că “ai ajuns mai tare în muzică decât mine”, ea încă iubeşte cel mai mult vocea lui Bono, lira lui Sting, răguşeala Stereophonics şi vibranta Led Zeppelin. Pentru că erau ale tale. Şi erau primele.
The Madonna was yours for free
Yes the girl on the half-shell
Would keep you unharme
Era în ziua aceea, când tu nu vroiai să o mai vezi niciodată. Şi ea visase. Pentru că avea nevoie cumplită să te vadă, răzbătuse gerul cumplit de-afară şi se duse într-un local ieftin, la o masă anostă, unde-şi bău minţile şi sufletul. Îşi îmbăie creierul în lichidul amar al alcoolului ca să uite. Inhală pe nas o doză generoasă, apoi mai trase una. Îşi dorea ca fumul de ţigară s-o inunde până o va fi cuprins cu totul. Râdea şi vorbea vulgar, prefăcându-se că nu-i pasă. Uită de tine pentru o oră, apoi avu un chef nebun să danseze. Printre mese, trântindu-se de scaune căci alcoolul îi deraiase conştiinţa, făcându-se de râs în faţa tuturor. Legănându-se delirant pe Diamonds and Rust a Joanei Baez, izbind fără vlagă cu pumnii în masă, capitulă. Îşi lăsă liber nodul ce-i stătea în gât şi plânse în paharul cu bere.
Luni întregi în care îţi aştepta cuvintele ca pe pâinea caldă în vreme de restrişte, timp în care ţi-ar fi iubit fantomatic mâinile, mâinile şi fiecare por al corpului cu gust sângeros de inocenţă. Apoi alte luni în care tu o căutai şi ea te alunga, şi urla pe furiş căci te adora nespus, dar nu putea să ţi-o spună. Angoase plutind în incertitudine. Defulare. O creasei ca femeie, o întregisei fără însă a-i ţine vreodată chipul în palme şi rostindu-i răspicat “FEMEIE, eu te-am creat!”. Căci da, tu o creasei. Puternică şi individualistă şi femeie gingaşă. O creasei şi apoi o aruncasei la colţ pentru alta cu fusta şi mintea mai scurte.
Îţi plăceau atât de mult cuvintele ce hipnotizau prin ecranul de la Zoo TV, ignorance is bliss. Ţi se păreau pompoase şi pline de maturitate. Numai bune pentru ca şi tu să ţi le însuşeşti. Ei bine, astăzi, ea îţi spune: “ignorance is bliss. only for gullable.”
I’ll tell another lie for you
Tell you what you wanna hear, but that don’t make it true
I’ll wear another smile for you
That way you know I’m fine, and having fun with you
Te-am întâlnit exact în momentul în care încetasem să te studiez ca individ din unghi psihologic, şi-am început să te studiez ca om din perspectivă subiectivă. Numai că în acel moment eu insămi am devenit studiu de caz. Tu, un bărbat al contrastelor.
Te văd strecurându-te fantomatic cu a ta maşină scumpă, fără să porţi vreodată centură, prin traficul sufocant al unei capitale şi mai sufocante. Cu geamul întotdeauna deschis. Restul închis. Rulezi pe stradă, pe autostradă, pe drumuri, un lup singuratic, fără griji şi cu multe ţeluri. Cifre, calcule, kilometri, mulţi kilometri se îngrămădesc în jurul ochilor care, deşi obosiţi, totuşi grozav de vii. Te opreşti. Şi te-ntâlnesc acolo, în intersecţie, zâmbind şi răcorindu-mi mintea cu o ploaie de cuvinte dulci şi zemoase pe care le-aşteptam de-atâta vreme şi nu mai veneau. Vorbim răspicat şi repede, înghiţim timpul, ne înghiţim pe noi, ne împrietenim, vorbim, râdem, cântăm, ascultăm, dormim şi sfârşim în… maşină. Rulând pe străzi, din nou grăbiţi, de astă dată eu la volan, tu în dreapta, învăţându-mă, ajutându-mă, dându-mi sfaturi ca tata. “Nu mai pot. Nu mai pot apăsa acceleraţia, sunt groaznic de obosită./ Ba poţi, mai e puţin şi-ajungem acasă.” Amândoi la 1 noaptea ajunşi în faţa blocului teferi. Maşina mea parcată de tine. Felicitări.
Mă-nveţi să conduc, mă-nveţi bowling mai bine ca D., mă-nveţi că greşesc, îmi aminteşti la orice pas c-am greşit. Mă vezi tristă şi-mi spui zglobiu că mă duci un week-and la munte “şi ce bine va fi că n-o să depindem de alţii!”, mă duci în tipografia tatălui tău unde-mi explici atent cum funcţionează maşinăriile acelea dichisite. Feţe încruntate mă privesc pieziş din pricina fustei mele scurte. Nu ne pasă. Plecăm. Plecăm cu Touareg-u`, tu conduci, fără permis conduci, rişti, poliţia e pe cale să te înhaţe, dar scapi. Uf, ce bine!
Stai în faţa camerei de filmat, vorbeşti cu C. în căşti, el ne prinde-n cadru pe mine şi N. şi uită obiectivul suspendat pe chipurile noastre. Ne surprindeţi amândoi în mod nu foarte plăcut. La tanti aceea nu putem mânca. Dar ne putem distra. Şi ne distrăm. Apoi plecăm. Cu maşina. Din nou.
Adormi, şi uiţi să te mai trezeşti. O faci totuşi după lungi stăruinţe şi intense încercări. Dispari, apoi reapari, mă fericeşti. Ne uităm la film. Adormi din nou. Miroşi atât de bine. Zâmbim în acelaşi timp. Dichisit şi tandru şi rafinat. Al tău telefon scump ne ucide visarea.
Privim cu nonşalanţă toate chipurile încleştate de invidie, toţi acei oameni de-afară care ne-ar tăia în două cu fierăstrăul, toate siluetele care nu-ţi sunt prieteni, dar care te adulează. Pe tine sau banii tăi.
Îmi răspund în sfârşit la întrebare: de ce acele femei avide după tine, înnebunite aproape patologic? … cu tine nu există jumătăţi de măsură. Alb sau negru, totul sau nimic, te abandonezi total, sau… pierzi.
Tu şi (singura) piesă ce-ţi place din tot ce ascult eu.
Before you start thinking and dreaming of your life full of vain and ignorance and hate and work and money, stop yourself for a while! And do what you have to do: embrace those you love but you never told them, follow your heart and make a plea for who is your real friend and you always neglect him. Fall on your knees and thank God that you`re still alive in a mournfull world.
Think that who you love could fly away tonight and never see him again. Don`t waste your time! Give your love and show it to everyone you care about. Tomorrow never comes until it’s too late.
Mai începusem să scriu un entry despre ea astă-vară. Şi acum zace, nefinalizat, în Drafts. Nu-mi găseam nici atunci cuvintele şi acum nu mi le găsesc nici atât. Se numea “lecţii de suferinţă cu Anca Parghel”.
Suferinţa Ancăi s-a încheiat. A fost artistul pe care l-am iubit cel mai mult ca om. A fost un om, pe care viaţa l-a încercat atât de crunt, încât aproape că rămâi fără respiraţie la auzirea poveştii ei de viaţă. O văzusem acum un an, la începutul lui noiembrie, la un concert aniversar de 30 de ani de carieră, concert “Anca Parghel & Friends”, Muzeul Naţional de Artă. M-a cucerit pentru toată viaţa vocea ei. Fără să ştiu prea multe despre intimităţile uneia dintre cele mai mari voci de jazz ale României, am simţit că iubea. Că iubea publicul, dar că iubea, mai ales, pe un anume bărbat din public. Am aflat, ulterior, cine era acest bărbat căruia îi dădea mesaje ascunse în mai toate concertele ei. Un bărbat ce-i fusese soţ, un bărbat feroce în bărbăţia lui, însă caruia-i luase locul, cineva şi mai feroce: cancerul.
Anca a fost unul dintre foarte puţinii oameni pe care i-am văzut şi despre care pot afirma că au fost, într-adevăr, oamenii lui Dumnezeu pe pământ. Un adevărat exemplu de suferinţă şi… fericire.
Simt cum cuvintele mi se învălmăşesc în cerul gurii şi mă sufocă. E modelul meu de femeie, într-o lume în care femei nu mai există deloc. Draga de ea, începuse să înregistreze un nou disc cu colinde. Nu a mai apucat. Mă unesc în rugile tuturor românilor într-un singur “mulţumesc, anca!”
Odihneşte-te în pace, blândă femeie. O să ne revedem, da.
Man, che fachi? Eu s Ion sh reprezint ce-a mai kewl generatzie din kte o ecsistat. Is jmeker, o ard prin kluburi q gashk me sh n ne place la sch. Vin-o sh u q noi s vezi c super marpha e. E gagiki zbengoase sh knd te atinge, knd t atinge… n m pot iecsprima, asha d shkr ie. Babaci mey au banii sh imy da cat vrea eu, sh yo m duc la o beuta da cel mai tare ie knd trag p nas un phraph alb kre t duce in ray, ie mai bn dekt q orice thypa, jur. M-iam dat seama k viatza e frum kit k imi km place d emo am un tov kre ie emo sh cik e marpha. S vez c am patzit azy. Knd vene-am d la sch, d fapt am stat numa o h k erea o propha nashpa rau sh am plekt q 2 s bem. P drum am vzt o gagik kre sh iea plek-se d la sch kre o shtiam din klub. Sh knd am vazuto ia-m zis lu jmekeru d lng mn:…
Povestea a fost curmată de chemarea subită pe care… toaleta mi-a făcut-o. Îmi vine să vărs. Situaţia e maro… d l un kpt l… clalalt!
Programul serii începe la orele 19.00 cu muzică bună şi artişti îndrăgiţi. Pe scenă vor urca pe rând: Marcel Pavel, Vama, Direcţia 5, Bere Gratis, Vlad Miriţă, Alex, Voltaj, Iris, Smiley. Între recitalurile trupelor şi soliştilor, un DJ va mixa live şi va anima piaţa pentru bucureştenii dornici de dans. Ultimele minute din 2009 şi primele din Noul An vor fi […]
Santa has a dirty secret! Santa loves to mix on Drum’n Bass, but he’s not quite up to it, poor ol’ chap. Instead, he chose us! We’re Santa’s Dirty Little Helpers Make Santa proud and dance dammit’! Line-up: HEAD ACHE (Pitesti – Drum&Bass) DAZECRAFT (Bucuresti – Drum&Bass) AL3RT (Bucuresti – Dubstep) Intrare: 5 LEI […]
