Late November

Întotdeauna sfârşiturile de noiembrie au adus ceva îmbucurător pentru fiinţa îngheţată de frig şi dor, pentru că, după noiembrie, urmează un decembrie jucăuş, cu fulgi de zăpadă, nuci, scorţişoară şi revedere cu cei dragi.

Se duce şi anul ăsta şi privindu-l retrospectiv îl văd ratat, cu toate că acum ceva timp eram mândră de realizările şi creşterea pe care mi le-a adus. Am strâns un buchet de lauri, un piedestal ruginit şi prăfuit pe care alţii m-au ridicat, onoruri care mă depăşesc, sus, tot mai sus… De aceea, prin imaginea pe care alţii mi-au creat-o (“te admir atât de mult”, “eşti modelul meu de viaţă”, “eşti muza mea”, “eşti tot ce şi-ar putea dori orice bărbat şi orice om”, “EŞTI”), împopoţonată în superlative de duzină, am ajuns în punctul de a nu mă mai putea coborî jos, în văgăuna aceea, la sufletele care vibrează cu mine. Şi de cele mai multe ori, tocmai aceşti oameni care-mi sunt cel mai aproape, se află în văgăuni, în gropi comune, la marginea civilizaţiei, aceste suflete care nu s-au înghesuit să intre în hora tehnologiei avansate, a supraestimării groteşti, a intoleranţei mascată de o toleranţă fără limite, a dezumanizării în ceea ce priveşte moralitatea. Aceste suflete care zac singure în jurul focului şi trag dintr-o pungă, imaginându-şi că ziua de mâine le va aduce un gram de fericire.

Şi pentru că acest sfârşit de an m-a împins, cu sau fără voia mea, pe locuri fruntaşe de care mi-e scârbă, o să mă descotorosesc de faimă şi laude şi groază. Drept pentru care am refuzat orice ofertă (unele chiar tentante) de a petrece Revelionul în locuri de vis cu oameni de vis. O să mă aciuez în colţişorul meu preferat de lume, în casa părintească, alături de “bătrânii” mei dragi. O să merg la bowling cu Rox, o să fac oameni de zăpadă cu Roberta, o să merg cu colinda cu copiii mei iubiţi (şi vai, ce bucuroşi or să mai fie că se-ntoarce Alexa la ei), o să mă joc prin zăpadă cu Sheba, o să merg pe pârtia din Piatra, o să beau ciocolată caldă într-un local select cu domnişorul de 17 ani care ascultă muzică bună şi noul an mă va găsi holbându-mă la lumina artificiilor de pe cerul nemţean.

Restul e tăcere. Şi durere.