În urma recomandării lui Afrim, aseară am fost la Minciuna. Desfăşurat în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, acest spectacol al fenomenului Pippo Delbono (căci da, omul e un fenomen), a lăsat amprente adânci asupra spectatorilor.
Teatrul lui Delbono şochează. Pentru că, teatrul lui Delbono iese din orice tipar convenţional al unei piese de teatru. El însuşi fiind regizor, scenarist şi actor, creează de la bun început, un cadru hipnotic în care, odată intrat, vei ieşi fie înainte de vreme necurăţit, fie la final, vindecat.
Am aşteptat cu sufletul la gură începerea piesei. Citisem câteva critici despre acest controversat om al teatrului şi ştiam că va fi o seară cel puţin surprinzătoare. Însă ea, a fost de-a dreptul şocantă. Luminile s-au stins. Pe scenă, decorul ce ducea către interiorul unei uzine, s-a aprins. Vocea naratorului (Delbono însuşi) a rupt tăcerea, rezumând, în câteva cuvinte, scena unui incendiu ce avusese loc acum un an într-una din marile uzine italieneşti, incendiu soldat cu 7 morţi. Aceasta este povestea de suprafaţă. De la aceeastă idee, se crează o altă lume, o lume a inconştientului, o lume dominată de instincte primare şi pulsiuni refulate.
Delbono apelează violent la minţile spectatorilor săi. Îi psihanalizează prin jocul halucinant dintre prezenţa scenică a actorilor, costumaţiile acestora, actorii în sine. Actorii sunt oameni handicapaţi fizic. Apariţia bărbatului cu sindromul Down gol, crează un prim şoc. Nu ştii ce să crezi. Este realitate sau este teatru? Apariţiile în negru ale celorlalţi actori preced nevroza scenică. Pentru că întreg spectacolul este o nevroză. O refulare a omului de rând către întreg sistemul schingiuit şi şubred. O refulare a personajului principal (Delbono) a traumelor psihologice pe care le suferise în copilărie. Traume provocate de către mama. Complexul lui Oedip nerezolvat.
Urletul puternic etic al spectacolului lui Delbono nu a lăsat indiferent pe nici un spectator care a avut răbdarea şi inteligenţa şi simţul artistic de a rămâne până la final. Pe lângă actorul cu sindromul Down, un altul care şochează este Bobo, piticul surdo-mut care a stat la casa de nebuni 50 de ani până să-l găsească acest mare regizor şi să-l adopte, pur şi simplu. În timp ce citeam pe ecran cuvintele care rulau spunând că Bobo a stat o viaţă de om într-un ospiciu, nu ştiam dacă asta era doar povestea dintr-un scenariu, sau era realitatea obiectivă. Era realitate. Delbono “operează” cu astfel de actori şi reuşeşte să sensibilizeze profund.
După ce am văzut acest spectacol unic în viaţă, am ajuns la o concluzie: povestea a fost, de fapt, un exerciţiu psihanalitic adresat spectatorilor. Şi spectatorii au fost de două feluri: cei asupra cărora, teatrul lui Delbono a avut efect terapeutic curativ tocmai prin proiecţia mizeriei şi degradării spectatorilor înşişi asupra scenei şi actorilor, şi cei cărora spectacolul le-a creat repulsie. Aceştia din urmă însă, au ales să părăsească sala la jumătatea spectacolului, şi bine au făcut. Ne-au lăsat pe noi ceilalţi, să asistăm la o experienţă teatrală inedită, fără lătrăturile chinuitoare ale acelora care nu au nimic de-a face cu arta şi cu terapia prin artă.
p.s: citiţi aici un interviu în exclusivitate cu marele regizor italian.
