Istoria primului meu “te iubesc”

Rareori îmi amintesc anii Ceilalţi, cei a căror vâltoare o resimt si astăzi, dar care şi-au pierdut conţinutul datorită trecerii timpului, rămânând doar nişte contururi, câteodată luând chip de fantasme. În orice caz, acei ani, au fost de departe cei mai buni din viaţa mea.

Se întâmpla în vremea când aveam vreo 5-6 ani (wow) şi mergeam la grădiniţă cu un entuziasm scolastic pe care aveam să-l pierd total şi definitiv câţiva ani mai târziu. Încă nu înţelegeam dacă locul acela fabulos era o şcoală, sau un loc de joacă, sau un tărâm fermecat. Colegii şi doamna educatoare şi jucăriile şi diapozitivele cu “Sarea în bucate” sunt parcă, şi acum, ficţiuni de basm, caractere atât de încărcate emoţional, încât, numai simpla lor repunere în fluxul conştiinţei, provoacă un soi de extaz incognoscibil.

Pe vremea aceea, asemenea mai tuturor fetiţelor de vârsta mea, nutream o repulsie îngrozitoare faţă de sexul opus. Ţin minte că o perioadă am refuzat să mai merg la grădiniţă prefăcându-mă bolnavă, tocmai pentru că, zi de zi, Radu şi Sergiu, imediat ce călcam pragul grădiniţei, mă luau la pupăcit într-un mod scârbos şi odios. Îşi încolătăceau mâinile lor dizgraţioase în jurul capetelor noastre firave şi apăsau cu buzele asupra obrajilor noştri atât de fini până-i înroşeau violent. Aceşti băieţandri, pe care-i uram atât de mult atunci, aveau să-mi fie colegi încă 8 ani de-atunci încolo… Ce amintiri…

Ei bine, nu eram eu singura victimă a acestor ghiduşii infantile. Pe lângă mine mai erau şi alte fete care simţeau aceeaşi repulsie ca şi mine. Formasem un grup secret şi căutam şiretlicuri prin care să nu-i mai lăsăm pe aceşti avizi băieţi să ne domine. De cele mai multe ori însă, nu reuşeam. Ei erau mult mai puternici şi acţionau cu o precizie şi rapiditate fulgerătoare. Pe care aveau să şi-o piardă imediat după ce aveau să termine grădiniţa. Păcat.

Asta se-ntâmpla aproape de sfârşitul şederii mele acolo, în al treilea an al meu de gradiniţă, cred. Menţionez că o frecventam de la 3 ani când mă duceam cu frate`miu. Educatoarea făcuse o excepţie şi mă primise în rândul învăţăceilor, deşi eram doar un boţ de carne, mult mai mic decât restul. Când mai crescusem deja, adică pe la 6 ani, a venit cu noi în clasă un puştan, frumuşel, brunet, cu ochii negri şi rârâit. Era adorabil, dar, scârbos în viziunea mea de-atunci, tocmai pentru că era… băiat. Când mergeam în pauze şi jucam în curte Ţară, ţară vrem ostaşi, sau Raţele şi vânătorii sau Sticluţa cu otravă sau mai ştiu eu ce alte jocuri, toate fetele eram prietene cu băieţii. Cum însă păşeam în clasă, deveneam cei mai mari duşmani.

Ei bine, lucrurile s-au complicat, şi prin nu ştiu ce mistere metafizice, acestui puştiulică, Bogdănel (aşa-i zicea doamna educatoare), i s-a pus pata pe mine. Plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Era timid şi nu se manifesta euforic precum ceilalţi doi colegi, în schimb, îşi vărsa amarul acasă. Cum ajungea acolo începea să plângă la maică-sa că lui îi place de mine (ce plăcut, Doamne iarta-mă, la 6 ani?!?) şi că vrea să stea cu mine-n bancă. Dragii mei, vreau să vă spun că asta era cea mai mare înjosire care mi se putea aduce! Să împart aceeaşi măsuţă cu un băiat! BLEAX! Maică-sa, văzând că odorul ei e grav afectat emoţional, i-a prezentat situaţia educatoarei. Apoi educatoarea a venit la mama căutând soluţii. Eu băteam din picior furios, că nu vreau să stau cu el sub nici o formă. El, plângea în sughiţuri, că vrea să stea cu mine. În cele din urmă, sexul slab, ca mai tot timpul, a pierdut lupta. Astfel, am fost mutată în a doua bancă din stânga cu… distinsul domnişor. Jale mare. Bocete în fiecare zi pe capul meu. Simţeam cum întregul cer mi se prăbuşeşte pe capu-mi micuţ, cum toate colegele râdeau de mine pe înfundate, şi, cred, pentru prima oară, m-am gândit să mă sinucid (glumesc ). Lucrurile păreau să se mai domolească, începusem să comunic cu el, chiar dacă la început îl priveam cu o ură de moarte. Îmi făcea mici cadouri, uneori reuşea să mă facă să zâmbesc. Cu toate acestea, ruşinea mea în ochii colegilor, nu scădea deloc. Nu îmi mai amintesc cu exactitate cât a durat această tevatură cu statul în aceeaşi bancă, însă, situaţia ajunsese destul de urâtă. Aşa încât, trebuia să se întocmească un plan care să împace ambele părţi.

Colacul meu de salvare a venit printr-o serbare. Doamna, prin unele revelaţii mistice, s-a gândit să facem o scenetă în care să jucăm Albă ca Zăpada şi cei 7 piticoţi. Nu cred că vă este greu să ghiciţi acum cine era Albă ca Zăpada şi cine era… prinţul! Cert e, că acest episod, a împăcat pe toată lumea. S-a creat un fel de legătură secretă între prinţ şi prinţesă, un soi de înţelegere nerostită, care i-a împăcat şi i-a făcut să trăiască fericiţi până la sfârşitul… grădiniţei.

P.S.: Iniţial, am vrut să pun o poză în care eram doar eu cu el de mână (*roşind*), însă, nu am găsit-o cu nici un chip. În fotografia ataşată, se găsesc prezenţi şi Radu cu Sergiu, cei doi malefici ai timpului aceluia, pe care însă nu vi-i dezvălui. Fiecare să scoată ce poate şi cât poate de la propria imaginaţie. Menţionez că fetiţa în negru, Baba-Cloanţa şi Vrăjotoarea în această scenetă, e Luciana, cea mai bună prietenă a mea de la grădiniţă până la finele clasei a 8-a, despre care nu mai ştiu nimic în momentul de faţă şi de care mi-e un dor groaznic.