Cu ceva vreme în urmă cunoscuse un bărbat. La vârsta ei, i se părea deja că totul e fumat, că nimic din ce mai există sub soare, nu ar putea-o ferici. Ducea o viaţă mototolă, avea un servici mizerabil pe care nu-l iubea defel, se întâlnea cu diverşi bărbaţi care o dezgustau. Renunţa. În sfârşit, emana un soi de feminitate pe care l-ai îndrăgi din prima clipă. Dură dar în acelaşi timp sensibilă, iubită virgină şi amantă nesătulă împletite în aceeaşi fiinţă, avea un soi de personalitate ambiguă, dar groaznic de atrăgătoare. Iubise doar o dată-n viaţă. Sau nu iubise. Nici ea nu mai ştia. Cert este că ultima experienţă cu acest bărbat o întregise ca femeie. Copilul transferase, prin puteri misterioase, întreaga inocenţă asupra ei, inocenţă pe care femeia a supt-o ca o vampă înfometată.
Ba încă se credea chiar îndrăgostită. Avea fel de fel de vise copilăreşti, delicioase tocmai prin puritatea conţinutului lor. Inteligenţa şi senzualitatea şi competitivitatea n-o mai interesau. Se detaşă în scurt timp de potenţialul ei ca om şi nu-şi mai dorea decât un singur lucru: pe el. Iubirea ei se transformase într-una ideală. Era un semn bun, credea, căci, până atunci, nu iubise decât nevrotic. Iraţional şi dăruind totul. Acum trăia paradisul pe pământ. Era suficient de deşteaptă încât să conştientizeze că aceasă fantasmă nu va dura mult, dar sorbea aceste clipe beatudinale, ca şi cum ar fi fost ultimile din viaţa-i secătuită.
Pe de cealaltă parte, el i se dăruise total. Poate tocmai de aceea, febrilitatea emoţiilor s-a prăbuşit deodată în haznaua nepăsării.
