Late November

Întotdeauna sfârşiturile de noiembrie au adus ceva îmbucurător pentru fiinţa îngheţată de frig şi dor, pentru că, după noiembrie, urmează un decembrie jucăuş, cu fulgi de zăpadă, nuci, scorţişoară şi revedere cu cei dragi.

Se duce şi anul ăsta şi privindu-l retrospectiv îl văd ratat, cu toate că acum ceva timp eram mândră de realizările şi creşterea pe care mi le-a adus. Am strâns un buchet de lauri, un piedestal ruginit şi prăfuit pe care alţii m-au ridicat, onoruri care mă depăşesc, sus, tot mai sus… De aceea, prin imaginea pe care alţii mi-au creat-o (“te admir atât de mult”, “eşti modelul meu de viaţă”, “eşti muza mea”, “eşti tot ce şi-ar putea dori orice bărbat şi orice om”, “EŞTI”), împopoţonată în superlative de duzină, am ajuns în punctul de a nu mă mai putea coborî jos, în văgăuna aceea, la sufletele care vibrează cu mine. Şi de cele mai multe ori, tocmai aceşti oameni care-mi sunt cel mai aproape, se află în văgăuni, în gropi comune, la marginea civilizaţiei, aceste suflete care nu s-au înghesuit să intre în hora tehnologiei avansate, a supraestimării groteşti, a intoleranţei mascată de o toleranţă fără limite, a dezumanizării în ceea ce priveşte moralitatea. Aceste suflete care zac singure în jurul focului şi trag dintr-o pungă, imaginându-şi că ziua de mâine le va aduce un gram de fericire.

Şi pentru că acest sfârşit de an m-a împins, cu sau fără voia mea, pe locuri fruntaşe de care mi-e scârbă, o să mă descotorosesc de faimă şi laude şi groază. Drept pentru care am refuzat orice ofertă (unele chiar tentante) de a petrece Revelionul în locuri de vis cu oameni de vis. O să mă aciuez în colţişorul meu preferat de lume, în casa părintească, alături de “bătrânii” mei dragi. O să merg la bowling cu Rox, o să fac oameni de zăpadă cu Roberta, o să merg cu colinda cu copiii mei iubiţi (şi vai, ce bucuroşi or să mai fie că se-ntoarce Alexa la ei), o să mă joc prin zăpadă cu Sheba, o să merg pe pârtia din Piatra, o să beau ciocolată caldă într-un local select cu domnişorul de 17 ani care ascultă muzică bună şi noul an mă va găsi holbându-mă la lumina artificiilor de pe cerul nemţean.

Restul e tăcere. Şi durere.

Astă-seară…

“Aş vrea să uit câteva clipe că mişunaţi prin preajmă, în fagurele vostru de cinşpe cenţi. N-aveţi decât ca mâine să vă distrugeţi lumea. N-aveţi decât să cântaţi în Paradis, deasupra ruinelor fumegânde ale oraşelor voastre. Dar astă-seară mi-ar plăcea să mă gândesc la un singur om – un individ singur, un om fără nume şi ţară, un om pe care îl respect pentru că nu are absolut nimic în comun cu voi – EU INSUMI. Astă-seară voi medita la cel care sunt eu.”

Henry Miller-Primavara neagra

Ani de liceu – amintiri din smoală

După “istoria primului meu te iubesc” a urmat şcoala primară, apoi cea gimnazială asupra cărora nu-mi voi opri acum peniţa gândurilor. Aceia au fost ani de puf, ani în puf prin care, cu cât înaintez mai adânc, cu atât mă cufund în parfumul dulce al copilăriei cu jocurile şi iubirile ei nemânjite.

Ei bine, anii de liceu au fost ca ai oricărui licean – timpul zborului, timpul schimbărilor extreme. Clasa a noua a fost, de departe, cel mai bun an de liceu, cu ai ei colegi, prieteni, iubiri tumultoase şi groaznic de naive, bomboane în ora de română, mâzgâleli ale numelui lui pe caietul de chimie, pedagogi luaţi la mişto, frică imensă de exmatriculare, în sfârşit, fericire intensă şi halucinantă. Dar nici ceilalţi ani n-au fost mai prejos: trec prin filtrul memoriei şi retrăiesc lecţiile profei de istorie care mi-a intrat la inimă NU din pricina materiei pe care o preda, ci din alt motiv, unul secret,  proful de română pe care toţi il vedeam ba un beţivan afameiat, ba un demi-god genial, dirigul care ne motiva absenţe cu duiumul doar pe o sticlă de vin, cole de bancă – cu care absentam din greu şi cu care, o dată, am fugit de director care ne-a văzut sărind gardul… Ar fi multe de spus şi de-nşirat, dar acum, acum, voi plasa ochiul obiectiv asupra unui singur personaj care mi-a îndulcit adolescenţa.

Ea era prietena mea cea mai bună. Încă din clasa a 8-a, de când ne cunoscuserăm, nu am mai putut fi despărţite. Cânta la violă – eu la vioară. Păr de aur şi ochi de un albastru care… tăia până-n măduva oaselor şi-napoi. Întotdeauna ascultătoare şi vibrantă la dramele adolescenţei mele. Deşi nu îmi semăna în multe privinţe. Ea e Lidia. Am iubit-o încă din prima seară când am mers în casa ei, în camera ei şi i-am destăinuit primele secrete din dragostea mea pt A. Îmi amintesc de acea cameră ca de un loc sacru, căci acolo s-au dus cele mai aprige lupte existente vreodată-n viaţa mea. Şi ea-mi era aproape… Stăteam nopţi în şir chinuindu-ne să ne explicăm cum e cu “misterul” virilităţii şi ce e de făcut ca A., să mă remarce şi pe mine, nu doar pe fata aia cam fliuşturatică pe nume T. În sfârşit, Lidia îmi era cel mai bun sfătuitor, consilier şi psiholog. Am făurit atât de multe împreună cu fiinţa asta, încât, aproape că nu-mi dau seama de ce, într-un moment al vieţii, ne-am certat din pricina unui băiat. Ce ironic! Ce absurd!

Dar prietenia nu se vinde la colţ de stradă pe-o ceapă degerată, adică pe-un mascul care se simte mascul doar prin faptul că a putut să strice legătura între două prietene-surori. Nu! Astfel că, nu am putut sta prea mult timp separate. Mi-e dor totuşi de anii mei de liceu, în care, aproape fiecare week-and îl dedicam prieteniei autentice. Pâcla vremii s-a aşternut şi peste noi… Ne-a învăluit atât de strâns încât, realitatea unei nopţi petrecute cu prietena mea stând de poveşti, a devenit un ideal prea greu de atins. Comunicăm virtual, comunicăm când ne vedem, dar…

Draga mea, am pierdut ceva în galopul acela halucinant al anilor de liceu? Dacă da, o să-mi iau vioara… şi-o să mă întorc pe culoarele Liceului de Artă, poate-poate… te-oi găsi!

lidia : sunt asa momente in care simt ca…
lidia : TE URASC
A|3Xa : auleu
A|3Xa : lasa, zi-o, eu nu ma supar
A|3Xa : nu e bine sa tii in tine
lidia : dar nu pe tine te urasc…
lidia : ci comportamentul
lidia : o vreau pe Alexa de… candva
lidia : hai gata…
lidia : LA SOMN cu tine
lidia : destula morala… ia si cugeta
A|3Xa : alexa de altadata a crescut.
A|3Xa : atata tot
A|3Xa : noapte buna, draga mea

Dacă e terapie prin artă, e (şi) Sigur Rós!

Muzica lui Sigur Rós inundă. Ca într-o stare hipnotică în care te găseşti pe tărâmurile veşnic îngheţate ale Islandei, cu fulgi mari de zăpadă picurându-ţi peste sufletul deja îngheţat.

Ce e frumos, e că muzica lui nu îngheaţă. Ci muzica lui trezeşte. Şi vindecă. Şi nu te lasă indiferent. Acordurile minimaliste cu nuanţe când clasice, când alternative se potrivesc perfect gheţii. Vocea solistului e… chemătoare! Muzica lui Sigur e despre gheaţă. Mesajul lui Sigur este despre foc. Foc, pentru că asta simţi în momentul în care atmosfera glacială te-a cuprins până la paroxism. Şi, după ce muzica lor te-a îngheţat de-a binelea, abia atunci simţi eliberarea care aduce căldură şi vindecare.

Mesajul lui Sigur Rós include persoane cu dizabilităţi (Sindrom Down, vezi Svefn-g-englar ), persoane mărginite, oameni care suferă pe nedrept. Încă un semnal de alarmă asupra omenirii.

Muzica aceasta nu e pământească. Tocmai de aceea, trebuie să ai ceva nepământesc în tine pentru ca să fii capabil să vibrezi sonorităţilor ei cosmice.

Stau şi mă întreb: cum poţi rămâne nepăsător unei asemenea frumuseţi?

Lecţia de psihanaliză din “Minciuna” lui Pippo Delbono

În urma recomandării lui Afrim, aseară am fost la Minciuna. Desfăşurat în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, acest spectacol al fenomenului Pippo Delbono (căci da, omul e un fenomen), a lăsat amprente adânci asupra spectatorilor.

Teatrul lui Delbono şochează. Pentru că, teatrul lui Delbono iese din orice tipar convenţional al unei piese de teatru. El însuşi fiind regizor, scenarist şi actor, creează de la bun început, un cadru hipnotic în care, odată intrat, vei ieşi fie înainte de vreme necurăţit, fie la final, vindecat.

Am aşteptat cu sufletul la gură începerea piesei. Citisem câteva critici despre acest controversat om al teatrului şi ştiam că va fi o seară cel puţin surprinzătoare. Însă ea, a fost de-a dreptul şocantă. Luminile s-au stins. Pe scenă, decorul ce ducea către interiorul unei uzine, s-a aprins. Vocea naratorului (Delbono însuşi) a rupt tăcerea, rezumând, în câteva cuvinte, scena unui incendiu ce avusese loc acum un an într-una din marile uzine italieneşti, incendiu soldat cu 7 morţi. Aceasta este povestea de suprafaţă. De la aceeastă idee, se crează o altă lume, o lume a inconştientului, o lume dominată de instincte primare şi pulsiuni refulate.

Delbono apelează violent la minţile spectatorilor săi. Îi psihanalizează prin jocul halucinant dintre prezenţa scenică a actorilor, costumaţiile acestora, actorii în sine. Actorii sunt oameni handicapaţi fizic. Apariţia bărbatului cu sindromul Down gol, crează un prim şoc. Nu ştii ce să crezi. Este realitate sau este teatru? Apariţiile în negru ale celorlalţi actori preced nevroza scenică. Pentru că întreg spectacolul este o nevroză. O refulare a omului de rând către întreg sistemul schingiuit şi şubred. O refulare a personajului principal (Delbono) a traumelor psihologice pe care le suferise în copilărie. Traume provocate de către mama. Complexul lui Oedip nerezolvat.

Urletul puternic etic al spectacolului lui Delbono nu a lăsat indiferent pe nici un spectator care a avut răbdarea şi inteligenţa şi simţul artistic de a rămâne până la final. Pe lângă actorul cu sindromul Down, un altul care şochează este Bobo, piticul surdo-mut care a stat la casa de nebuni 50 de ani până să-l găsească acest mare regizor şi să-l adopte, pur şi simplu. În timp ce citeam pe ecran cuvintele care rulau spunând că Bobo a stat o viaţă de om într-un ospiciu, nu ştiam dacă asta era doar povestea dintr-un scenariu, sau era realitatea obiectivă. Era realitate. Delbono “operează” cu astfel de actori şi reuşeşte să sensibilizeze profund.

După ce am văzut acest spectacol unic în viaţă, am ajuns la o concluzie: povestea a fost, de fapt, un exerciţiu psihanalitic adresat spectatorilor. Şi spectatorii au fost de două feluri: cei asupra cărora, teatrul lui Delbono a avut efect terapeutic curativ tocmai prin proiecţia mizeriei şi degradării spectatorilor înşişi asupra scenei şi actorilor, şi cei cărora spectacolul le-a creat repulsie. Aceştia din urmă însă, au ales să părăsească sala la jumătatea spectacolului, şi bine au făcut. Ne-au lăsat pe noi ceilalţi, să asistăm la o experienţă teatrală inedită, fără lătrăturile chinuitoare ale acelora care nu au nimic de-a face cu arta şi cu terapia prin artă.

p.s: citiţi aici un interviu în exclusivitate cu marele regizor italian.

Istoria primului meu “te iubesc”

Rareori îmi amintesc anii Ceilalţi, cei a căror vâltoare o resimt si astăzi, dar care şi-au pierdut conţinutul datorită trecerii timpului, rămânând doar nişte contururi, câteodată luând chip de fantasme. În orice caz, acei ani, au fost de departe cei mai buni din viaţa mea.

Se întâmpla în vremea când aveam vreo 5-6 ani (wow) şi mergeam la grădiniţă cu un entuziasm scolastic pe care aveam să-l pierd total şi definitiv câţiva ani mai târziu. Încă nu înţelegeam dacă locul acela fabulos era o şcoală, sau un loc de joacă, sau un tărâm fermecat. Colegii şi doamna educatoare şi jucăriile şi diapozitivele cu “Sarea în bucate” sunt parcă, şi acum, ficţiuni de basm, caractere atât de încărcate emoţional, încât, numai simpla lor repunere în fluxul conştiinţei, provoacă un soi de extaz incognoscibil.

Pe vremea aceea, asemenea mai tuturor fetiţelor de vârsta mea, nutream o repulsie îngrozitoare faţă de sexul opus. Ţin minte că o perioadă am refuzat să mai merg la grădiniţă prefăcându-mă bolnavă, tocmai pentru că, zi de zi, Radu şi Sergiu, imediat ce călcam pragul grădiniţei, mă luau la pupăcit într-un mod scârbos şi odios. Îşi încolătăceau mâinile lor dizgraţioase în jurul capetelor noastre firave şi apăsau cu buzele asupra obrajilor noştri atât de fini până-i înroşeau violent. Aceşti băieţandri, pe care-i uram atât de mult atunci, aveau să-mi fie colegi încă 8 ani de-atunci încolo… Ce amintiri…

Ei bine, nu eram eu singura victimă a acestor ghiduşii infantile. Pe lângă mine mai erau şi alte fete care simţeau aceeaşi repulsie ca şi mine. Formasem un grup secret şi căutam şiretlicuri prin care să nu-i mai lăsăm pe aceşti avizi băieţi să ne domine. De cele mai multe ori însă, nu reuşeam. Ei erau mult mai puternici şi acţionau cu o precizie şi rapiditate fulgerătoare. Pe care aveau să şi-o piardă imediat după ce aveau să termine grădiniţa. Păcat.

Asta se-ntâmpla aproape de sfârşitul şederii mele acolo, în al treilea an al meu de gradiniţă, cred. Menţionez că o frecventam de la 3 ani când mă duceam cu frate`miu. Educatoarea făcuse o excepţie şi mă primise în rândul învăţăceilor, deşi eram doar un boţ de carne, mult mai mic decât restul. Când mai crescusem deja, adică pe la 6 ani, a venit cu noi în clasă un puştan, frumuşel, brunet, cu ochii negri şi rârâit. Era adorabil, dar, scârbos în viziunea mea de-atunci, tocmai pentru că era… băiat. Când mergeam în pauze şi jucam în curte Ţară, ţară vrem ostaşi, sau Raţele şi vânătorii sau Sticluţa cu otravă sau mai ştiu eu ce alte jocuri, toate fetele eram prietene cu băieţii. Cum însă păşeam în clasă, deveneam cei mai mari duşmani.

Ei bine, lucrurile s-au complicat, şi prin nu ştiu ce mistere metafizice, acestui puştiulică, Bogdănel (aşa-i zicea doamna educatoare), i s-a pus pata pe mine. Plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Era timid şi nu se manifesta euforic precum ceilalţi doi colegi, în schimb, îşi vărsa amarul acasă. Cum ajungea acolo începea să plângă la maică-sa că lui îi place de mine (ce plăcut, Doamne iarta-mă, la 6 ani?!?) şi că vrea să stea cu mine-n bancă. Dragii mei, vreau să vă spun că asta era cea mai mare înjosire care mi se putea aduce! Să împart aceeaşi măsuţă cu un băiat! BLEAX! Maică-sa, văzând că odorul ei e grav afectat emoţional, i-a prezentat situaţia educatoarei. Apoi educatoarea a venit la mama căutând soluţii. Eu băteam din picior furios, că nu vreau să stau cu el sub nici o formă. El, plângea în sughiţuri, că vrea să stea cu mine. În cele din urmă, sexul slab, ca mai tot timpul, a pierdut lupta. Astfel, am fost mutată în a doua bancă din stânga cu… distinsul domnişor. Jale mare. Bocete în fiecare zi pe capul meu. Simţeam cum întregul cer mi se prăbuşeşte pe capu-mi micuţ, cum toate colegele râdeau de mine pe înfundate, şi, cred, pentru prima oară, m-am gândit să mă sinucid (glumesc ). Lucrurile păreau să se mai domolească, începusem să comunic cu el, chiar dacă la început îl priveam cu o ură de moarte. Îmi făcea mici cadouri, uneori reuşea să mă facă să zâmbesc. Cu toate acestea, ruşinea mea în ochii colegilor, nu scădea deloc. Nu îmi mai amintesc cu exactitate cât a durat această tevatură cu statul în aceeaşi bancă, însă, situaţia ajunsese destul de urâtă. Aşa încât, trebuia să se întocmească un plan care să împace ambele părţi.

Colacul meu de salvare a venit printr-o serbare. Doamna, prin unele revelaţii mistice, s-a gândit să facem o scenetă în care să jucăm Albă ca Zăpada şi cei 7 piticoţi. Nu cred că vă este greu să ghiciţi acum cine era Albă ca Zăpada şi cine era… prinţul! Cert e, că acest episod, a împăcat pe toată lumea. S-a creat un fel de legătură secretă între prinţ şi prinţesă, un soi de înţelegere nerostită, care i-a împăcat şi i-a făcut să trăiască fericiţi până la sfârşitul… grădiniţei.

P.S.: Iniţial, am vrut să pun o poză în care eram doar eu cu el de mână (*roşind*), însă, nu am găsit-o cu nici un chip. În fotografia ataşată, se găsesc prezenţi şi Radu cu Sergiu, cei doi malefici ai timpului aceluia, pe care însă nu vi-i dezvălui. Fiecare să scoată ce poate şi cât poate de la propria imaginaţie. Menţionez că fetiţa în negru, Baba-Cloanţa şi Vrăjotoarea în această scenetă, e Luciana, cea mai bună prietenă a mea de la grădiniţă până la finele clasei a 8-a, despre care nu mai ştiu nimic în momentul de faţă şi de care mi-e un dor groaznic.

Suntem nişte nenorociţi

Egoişti şi plini de sine, tunăm şi fulgerăm când cineva ne invadează micul spaţiu închircit pe care-l numim “al nostru”.

Aruncăm cu acuze-n stânga şi dreapta, pretinzând că suntem oameni cu suflet de artist.

Lovim, pocnim, tăiem în carne vie fără să avem nici un temei raţional.

Devenim animale cu oameni care nu merită să fie trataţi astfel. Pe care nu-i merităm de altfel. Ar trebui să stăm închişi în cuşti de fier legaţi cu zăbrele până când vom fi învăţat ce-nseamnă să fii OM.

Rănim groaznic. Pe cele mai dragi fiinţe nouă. Şi incredbil, imediat după aceasta, mimăm o satisfacţie drăcească pe feţele schimonosite.

Nu mai ştim să plângem şi ne-am înstrăinat de tot ce implică o oarece sensibilitate.

Ne pricepem la cuvinte, dar nu ne pricem la suflete.

Pierdem prieteni pentru două minute de neluciditate, şi, incredibil, nu regretăm pierderea lor.

Consumăm. Atât. Ca nişte vampe lihnite de foame.

Sub masca erudiţiei si a sensibilităţii artistice, ascundem nişte morminte văruite. Seci şi goale.

Ucidem suflete cu pietre. Ba nu, ucidem suflete cu bolovani. Aruncăm în ele cu o furie halucinantă.

Avem mâinile pătate de sânge, dar ni le spălăm asemenea lui Pilat din Pont.

Apoi ne trezim că ducem la groapă trupul celui al cărui suflet îl omorâsem deja.

E prea tarziu. Prea târziu…

Ficţiuni mototolite

Cu ceva vreme în urmă cunoscuse un bărbat. La vârsta ei, i se părea deja că totul e fumat, că nimic din ce mai există sub soare, nu ar putea-o ferici. Ducea o viaţă mototolă, avea un servici mizerabil pe care nu-l iubea defel, se întâlnea cu diverşi bărbaţi care o dezgustau. Renunţa. În sfârşit, emana un soi de feminitate pe care l-ai îndrăgi din prima clipă. Dură dar în acelaşi timp sensibilă, iubită virgină şi amantă nesătulă împletite în aceeaşi fiinţă, avea un soi de personalitate ambiguă, dar groaznic de atrăgătoare. Iubise doar o dată-n viaţă. Sau nu iubise. Nici ea nu mai ştia. Cert este că ultima experienţă cu acest bărbat o întregise ca femeie. Copilul transferase, prin puteri misterioase, întreaga inocenţă asupra ei, inocenţă pe care femeia a supt-o ca o vampă înfometată.

Ba încă se credea chiar îndrăgostită. Avea fel de fel de vise copilăreşti, delicioase tocmai prin puritatea conţinutului lor. Inteligenţa şi senzualitatea şi competitivitatea n-o mai interesau. Se detaşă în scurt timp de potenţialul ei ca om şi nu-şi mai dorea decât un singur lucru: pe el.  Iubirea ei se transformase într-una ideală. Era un semn bun, credea, căci, până atunci, nu iubise decât nevrotic. Iraţional şi dăruind totul.  Acum trăia paradisul pe pământ. Era suficient de deşteaptă încât să conştientizeze că aceasă fantasmă nu va dura mult, dar sorbea aceste clipe beatudinale, ca şi cum ar fi fost ultimile din viaţa-i secătuită.

Pe de cealaltă parte, el i se dăruise total. Poate tocmai de aceea, febrilitatea emoţiilor s-a prăbuşit deodată în haznaua nepăsării.

Mirosuri

Există amintiri a caror amprentă e puternic individualizată de urme vizuale, sau auditive, sau kinestezice. Mai rar însă acestea sunt parfumate. Adică, nu oricine îşi poate alcătui amintirea despre o făptură, luând ca element principal, mirosul acesteia. Şi totuşi, există câteva fiinţe a căror dulceaţă a persistat de-a lungul vremii, datorită parfumului lor.

Există mirosuri prietenoase, mirosuri care îmbie, alintă şi mângâie, după cum există mirosuri ucigaşe, care alungă, crează repulsie şi înstrăinare. Există bărbaţi care, pe lângă faptul că miros a ei înşişi, miros şi a o femeie, după cum există femei care, cu toate că miros a ele însele, capătă mirosul unui bărbat. Însă există unele mirosuri care persistă asupra memoriei tale asemenea unui tăun leneş culcat la soare. Mirosuri excitante, chemătoare, urlătoare a căror amintire răscoleşte şi aţâţă simţurile în orice vreme. Asupra acestora vreau să stăruiesc puţin. Sunt acele parfumuri emanate epidermic o dată sau de câteva ori, sufocând conştiinţa, dar şi partea ascunsă şi neştiută. Zac acolo o vreme, apoi, dintr-o dată, într-o dimineaţă, te trezeşti şi simţi că propriii tăi pori emană acel miros. Inconfundabil şi de neuitat. Sau mergi liniştit pe stradă gândindu-te la năduful zilei, când, deodată, de niciunde, te plesneşte amintirea respectivului parfum. Şi trăieşti un moment de euforie maximă în care sinapsele realizează tot mai multe legături, în care, pe lângă mirosul acela unic, îţi aminteşti amănunte nesemnificative care au stat în preajma lui, te bucuri, sau te întristezi, şi mergi mai departe. Sunt lucruri mărunte care se petrec în fiecare zi, indicii ale creierului care trag un semnal de alarmă către fiinţa noastră, indicii care de cele mai multe ori sunt lăsate la vreun coş de gunoi sau vreo gură de metrou. Şi totuşi, mergi cu mirosul lui în minte şi în suflet, adormi cu gândul la el seara, te trezeşti strângând perna în braţe şi nu găseşti vreo explicaţie conştientă acestei acţiuni, muşti din mărul acrişor mai-mai că aroma ACEEA va mai străbate înc-o dată nările tale, şi pleci. Ţi se face dor, groaznic de dor. De un ANUME parfum.