BLOGNAV sau cum am urcat eu pe scara socială.

Tiptil-tiptil, am profitat de momentul ăsta-n care şefu` nu-i acasă, ca să-mi fac şi eu apariţia în colţişorul ăsta de rai. (staţi, că vă explic mai încolo care-i treaba cu raiu`…) Dar s-o luăm cu începutu`…

Vine un moment dat în viaţa zbuciumată a fiecărui bloger când îşi dă seama că nu-şi mai găseşte locul. Adică, nu-i mai place dom`le doar capra lui, o vrea şi p-aia a vecinului. Şi visează că, peste noapte, devine vedetă, cu cititori venind valuri-valuri din toate colţurile globului, adulându-l pe el, Adonis-ul bloggingului, visul oricărei nopţi [de vară]. Ce te faci însă când realizezi că, de fapt, ăsta nu-i un vis ci-i realitate? Îţi spun eu ce: priveşti monitorul cu nişte ochi tâmpi şi dulci, după care te-apuci să scrii. Trăieşti momentul tău de glorie. Aduni toată voluptatea leşinată din degetele umflate de la atâta tastat şi scrii post-ul vieţii tale.

Acum câte ceva despre mine:

Trăiesc drama oricăruit bloger care-şi iubeşte menirea: aceea de a atinge targetul în fiecare lună. Sunt un blognav adictiv. O blognavă, de fapt. Cu ceva timp în urmă, mi-am redescoperit sensul vieţii: să scriu bloguri. Iar voi să le citiţi. Şi să nu vă grăbiţi cu roşiile şi ouăle, căci o să mă citiţi. Şi nu numai c-o să mă citiţi, dar o să mă şi iubiţi. Ei bine, după cum spuneam, trăiesc o dramă. Orice bloger atunci când se apucă de scris, vrea să fie citit. După ce are câţiva cititori, vrea şi mai mulţi. După ce are FOARTE mulţi cititori, mai vrea să fie şi-nţeles. Eh, asta e prea mult deja.

Nu ştiam că m-am născut pentru a fi bloger, până când nu mi-am făcut unul. Înainte eram tare tristă. Şi-acum sunt, dar măcar am cititori.

Când eram mică, obişnuiam să gândesc foarte mult. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp…

De fapt, sunt un asasin plătit. Bloging fac doar în timpul liber. Care e din ce în ce mai scurt din cauza job-ului… Mă trezesc câteodată transpirată în urma unui vis terifiant în care mă văd singură în faţa unui articol oarecare aparţinând subsemnatei, iar atunci când mă duc la My Dashboard, la Vizitatori, văd Z E R O. Coşmarul tinereţii mele.

Blog-ul este un mijloc prin care omul aproape ajuns pe culmile disperării accede spre celebritate, acel colţ de rai spre care orice om normal, sau puţin blognav, tinde. După cum viaţa mondenă a scos pe rândurile-i din faţă pe Curva-Vedetă, Politicianul-Iubitor.de.neam, Manelistul-Intelectual şi Fotbalistul-Filosof, tot aşa o nouă categorie şi-a făcut loc cu coatele: Blogerul-Celebru.

Blog-ul este Viaţă. Viaţa este Blog.

Eu nu mai sunt eu. eu sunt Eu.

Atât deocamdată. Vă mulţumesc.

p.s.: folosesc diacritice, dar blogul lui Ciprian nu le afişează. NAŞPA!

articol publicat azi, 17 oct., pe www.cipirianpop.ro