Transcentral. Iar despre moarte.

Cu cărăbuşi în sânge şi sufletul la gură m-am dus la premiera piesei regizată de Cristi Balint, Transcentral. Îl ştiam ca actor de la EDSL şi aveam deja siguranţa că o să-mi placă de el şi ca regizor. Şi aşa a fost. Spaţiul destul de înghesuit dar călduros al POD-ului ne-a adus mai aproape de acea linie ferată halucinantă care a bântuit întreg decorul şi care, în plan simbolic, făcea legătura între lumea noastră, a celor vii, şi-ntre lumea ălorlalţi.

A fost o piesă despre moarte. O moarte inchegată din mai multe poveşti (Dino Buzzati, Charles Dickens) care, pentru a mia oară pe această săptămână, m-a făcut să gândesc în perspectivă la un viitor improbabil şi deloc sigur. “Transcentral”-ul, a însemnat, pentru fiecare, altceva. Şi asta pentru că puteai vedea pe feţele spectatorilor grimase diferite apărute odată cu ţăranul cu sufletul bun, prostul satului, cardinalul burtos şi celelalte personaje atent construite. Jocul actoricesc a plăcut. Chiar dacă într-o clipă erai aruncat în hăul melancoliei venit cu gândul morţii, în următoarea te trezeai râzând cu gura până la urechi datorită ironiei fine pe care actorii au executat-o impecabil.

Finalul a fost dramatic. La ce altceva te puteai aştepta atunci când a fost vorba despre moarte?! În minte încă-mi mai stăruia replica “nu ne e frică de moarte, ci de data la care ştim că va veni.” A, şi dacă am tot zis asta, hai să zic şi de filmul genial al lui Ingmar Bergman The seventh seal.

La sfârşit, în timp ce sala aplauda apoteotic în ropote ce nu mai conteneau, domul Cătălin Naum privea către şinele căii ferate dus pe gânduri, cu un surâs cald în colţul gurii…