În seara asta am dat peste nişte citate pe care le spicuisem anul trecut, într-o noapte, când am devorat Suferinţele tânărului Werther. Iată-le:
Îmi socot inima un copil bolnav; orice capriciu îi este îngăduit. Nu spune asta şi altora; există oameni care mi-ar lua-o în nume de rău.
Îţi mărturisesc cu plăcere, deoarece ştiu ce ai să-mi răs¬punzi în privinţa asta, că oamenii cei mai fericiţi sunt aceia care trăiesc asemenea copiilor, îşi duc păpuşile în braţe, le îmbracă şi le dezbracă, dau târcoale, cu mare respect, cutiei în care mama a încuiat zahărul, iar când, în sfârşit, au căpătat bucăţica de zahăr, o mănâncă cu poftă şi strigă: „Mai dă-mi!…” Fericite fiinţe!
Cu natura e ca şi cu iubirea. Un tânăr iubeşte din tot sufletul o fată, stă toată ziua cu ea, îşi cheltuieşte toate forţele, toată avuţia lui pentru a-i spune în fiece clipă că e cu totul al ei. Dar să presupunem că deodată ar veni un burtă-verde, un om care are o funcţie publică, şi ar spune tânărului: „Dragă domnişorule, iubirea e ceva omenesc, numai că trebuie să iubeşti omeneşte! Împarte-ţi timpul, lucrează câteva ceasuri, şi ceasurile de odihnă consacră-le fetei. Socoteşte-ţi banii, şi din ceea ce-ţi rămâne de prisos după împlinirea nevoilor nu te opresc deloc să-i dăruieşti câte ceva, dar nu prea des, de ziua naşterii, de ziua numelui etc.” Dacă tânărul urmează nişte sfaturi, vom avea un om foarte folositor societăţii şi eu însumi aş sfătui pe orice prinţ să-l dea la o şcoală înaltă. Numai că atunci s-a sfârşit cu iubirea şi, dacă e artist, şi cu arta!
Atâta simplitate alături de atâta înţelepciune, atâta bunătate alături de atâta statornicie şi linişte sufletească într-o viaţă de adevăr şi de fapte…
Wilhelm, ca să fiu cinstit, trebuie să-ţi spun că m-am jurat că fata pe care voi iubi-o şi asupra căreia aş avea vreun drept nu va trebui să danseze cu altcineva, chiar dacă ar trebui să pier din pricina asta.
M-am despărţit de dânsa rugând-o să-mi dea voie s-o văd chiar în aceeaşi zi. Mi-a îngăduit şi am venit; şi, de atunci încoace, soarele, luna şi stelele pot să-şi urmeze drumul lor în linişte, eu nu mai ştiu dacă e zi sau dacă e noapte, şi lumea întreagă dispare în jurul meu.
Ce bine îmi pare că inima mea poate simţi plăcerea simplă şi nevinovată a omului care-şi pune pe masă o căpăţână de varză culeasă de el însuşi, şi care, în clipa aceea, se bucură nu numai de varză, ci şi de toate zilele bune, de dimineaţa frumoasă în care a semănat-o, de serile blânde în care a udat-o şi în care îi era drag s-o vadă cum creşte.
Nu-i oare proasta dispoziţie mai degrabă un necaz lăuntric din cauza propriei noastre nevrednicii, o ceartă
cu noi înşine, care e însoţită întotdeauna de o invidie aţâţată de o nebună vanitate? Vedem oameni fericiţi, pe care nu noi îi facem fericiţi, şi asta nu putem răbda.
Fiecare dintre noi, am strigat eu, ar trebui să-şi spună zi de zi: „Tu nu poţi să faci pentru prietenii tăi decât atât: să le laşi bucuriile pe care le au şi să le sporeşti fericirea, gustând-o împreună cu dânşii. Poţi tu oare să le dai un pic de alinare când sufletul lor, chinuit de o pasiune înfricoşătoare, e zbuciumat de mâhnire?”
Ce copil sunt! Ce lacom sunt după o privire a ei! Ce copil sunt!…
Plutesc în incertitudine; mângâierea mea e asta: poate că s-a uitat după mine! Poate!…
Noapte bună! O, ce copil sunt!
Dacă ai vedea ce mutră neroadă fac atunci când se vorbeşte în lume despre ea! Şi mai cu seamă când mă întreabă cineva dacă îmi place! „Place!” Urăsc de moarte acest cuvânt. Ce om poate fi acela căruia îi place Lotte, căruia ea nu-i năpădeşte toate gândurile şi toate simţirile?! Place!
cât de mult mă ador pe mine însumi de când ea mă iubeşte!
Mi-am trimis servitorul la ea numai pentru ca să pot avea lângă mine un om care a văzut-o astăzi. Cu câtă nerăbdare l-am aşteptat, cu câtă bucurie l-am văzut întorcându-se! Dacă nu mi-ar fi fost ruşine, l-aş fi luat cu drag în braţe şi l-aş fi sărutat.
Toate în lume sunt fleacuri, şi un om care, de hatârul altora, se istoveşte pentru bani şi onoruri, sau orice altceva, fără să facă asta din pasiune sau de nevoie, e întotdeauna un nerod.
Căci numai în măsura în care simţim un lucru avem dreptul să vorbim despre el.
Nu marile şi rarele necazuri ale lumii, nu talazurile care vă spulberă satele, nu cutremurele care vă nimicesc oraşele mă mişcă pe mine! Inima mi-e mâncată de forţa mistuitoare ascunsă pretutindeni în natură şi care nu creează nici o fiinţă fără să-i insufle imboldul de-a se distruge pe sine şi de-a distruge fiinţa vecină. Şi mă zbucium cuprins de spaimă, cu cerul şi pământul şi forţele lor împrejurul meu. Nu văd nimic altceva decât un monstru care veşnic înghite şi rumegă veşnic.
Când ne lipsim nouă înşine, totul ne lipseşte.
Seara îmi propun să admir a doua zi răsăritul soarelui, şi nu izbutesc să mă scol din pat. Ziua mă gândesc ca noaptea să privesc luna, şi seara nu ies din odaie. Nu ştiu nici eu bine de ce mă scol şi de ce mă culc.
Când, dimineaţa, soarele răsare şi făgăduieşte o zi frumoasă, nu mă pot opri şi strig: „Iată că ai din nou un bun ceresc pentru care oamenii pot să se înşele între ei!” Ei pot să se înşele între dânşii pentru orice: pentru sănătate, pentru reputaţie, pentru veselie, pentru odihnă! Fac asta de multe ori din prostie, nepricepere şi mărginire, iar dacă ai sta să-i asculţi, cu cele mai bune intenţii. De multe ori îmi vine să-i rog în genunchi să nu-şi mai tulbure atât de cumplit sufletul.
Unde vreau să mă duc? Ţi-o spun doar ţie. Aici mai stau doar două săptămâni. După aceea, mi-am băgat în cap că trebuie să vizitez minele din ***. De fapt, însă, nu-i vorba de asta; vreau să fiu mai aproape de Lotte, asta e tot. Şi râd de propria mea inimă şi îi fac pe plac.
Nu trebuia să-mi aţâţe închipuirea cu imaginile acestea de fericire şi de cerească neprihănire şi nu trebuia să-mi trezească inima din somnul în care o scufundă câteodată nepăsarea vieţii!… Şi de ce nu?… Are atâta încredere în mine! Şi ştie cât mi-e de dragă!
O, dacă aş fi prinţ! Preoteasa, primarul şi administraţia ar… Numai că, dacă aş fi prinţ, ce mi-ar păsa mie de copacii ţării mele?
Ah, golul acesta! Golul acesta îngrozitor pe care îl simt aici, în piept!… De multe ori mă gândesc: „Dacă măcar o dată, măcar o dată ai putea s-o strângi la piept, atunci tot acest gol s-ar umple!”
Îmi vine câteodată să-mi sfâşii pieptul şi să-mi sfărâm creierii când văd ce puţin putem însemna unii pentru alţii. Ah! Iubirea, bucuria, căldura şi voluptatea, pe care eu nu le am, celălalt nu mi le va da, iar eu, cu o inimă plină de fericire, nu voi ferici pe celălalt, care stă în faţa mea rece şi fără vlagă.
Ce altceva poate fi decât destin omenesc să suferi totul până la sfârşit, să-ţi bei paharul?… Şi dacă lui Dumnezeu din cer paharul i s-a părut amar pe buzele lui omeneşti, cum pot eu să mă laud şi să spun că mi se pare dulce? Şi de ce să-mi fie ruşine în clipa înspăimântătoare, când tremur tot între fiinţă şi nefiinţă, când trecutul sclipeşte ca un fulger peste prăpastia întunecoasă a viitorului, când totul în jurul meu se prăbuşeşte şi lumea piere o dată cu mine?… Nu-i asta oare vocea creaturii înăbuşite în ea însăşi, care, părăsită, se prăbuşeşte fără să se mai poată opri, atunci când din adâncurile puterilor ei, ce zadarnic se împotrivesc, ea murmură: „Dumnezeul, Dumnezeul meu! pentru ce m-ai părăsit!”? Şi eu să mă ruşinez de aceste vorbe, să-mi fie frică de clipa de care n-a scăpat nici acela care pătureşte cerul ca pe o pânză?
Ar trebui să recitesc cartea asta ca să-mi mătur colţurile sufletului de colbul gros ce s-a depus în straturi-straturi. Apoi, imediat, să recitesc Faust, al aceluiaşi Goethe. Ar trebui…
Această seara mi-a rezervat o bucurie care a întrecut, de departe, mai toate bucuriile mele de pân-acum în ceea ce priveşte experienţa-mi umilă în ale teatrului. Şi anume mi l-a adus pe Dan Puric, pentru prima oară, în carne şi oase. Deşi mă fascinase cartea semnată de el şi emisiunile televizate la care a fost invitat, nu-l întâlnisem încă pe acest titan al teatrului românesc, şi, nu cred că greşesc zicând, al teatrului universal.
Actul următor precedă deznodământul şi reprezintă partea mea preferată. Un scaun în mijlocul scenei. El pe scaun. Luminile bătând doar asupra mâinilor lui. O forţă creatoare inimaginabilă naşte din cele două mâini, două existenţe care se ceartă, se joacă, se bat, se iubesc, iar una dintre ele moare. Cealaltă, rămâne singură şi dezolată. Broboane mari de sudoare se prăbuşesc, de pe fruntea maestrului, pe mâna înmărmurită. Lumina galbenă scaldă întreg decorul zbuciumant.
