Cât despre 24 august?
“Aceeaşi zi repetată la nesfârşit, cu o femeie şi un copil, într-o perlă sferică, ocrotită de zei zâmbitori care nu există.” (M.Cărtărescu – Orbitor)
Era în 79 când 24 august avea să-şi înfigă, pentru prima oară, colţii veninoşi în paginile fosforescente ale istoriei. Pentru locuitorii Pompeiului venea Apocalipsa, exact cum fusese profetizat: cu foc şi pucioasă. Orice formă de viaţă îşi pierdea conţinutul atomic, metamorfozându-se într-un morman lânced de cenuşă. Din care, peste ani, avea să renască altcineva. Era o zi predestinată. Căci peste mai bine de-un mileniu, într-o Noapte toridă a unui Sfânt, zeci de mii de suflete hughenote aveau să fie masacrate datorită melancoliei lor (aşa cum spunea Paler). Motivul? Unul religios, adică transcendent, înălţător. Înălţător nu mai departe de 2 m sub pământ unde lupta acerbă avea să continue, avându-i de-o parte pe catolicii fanatici cu dinţi de fier şi de cealaltă parte pe calvinienii francezi în reconstruirea Noului Ierusalim.
Astfel, 24 august deveanea suveran peste Univers, suflete înaripate şi Ochiul Lumii. O nouă monstruozitate delicioasă, de astă dată lipsită de sânge, avea să fete această zi febrilă: camera de filmat. În 1800 şi ceva. Edison.
În centrul Universului e 24 august. În centrul lui 24 august e camera de filmat. Şi-n spatele ei e e-rX. Născut din spectre de lumină, fotoni înaripaţi, conceput din mici celule spermatice de beznă orbitoare care aveau să roiască halucinant către Ovulul-mamă. Ochiul Lumii. Si e-rX la cârma lui. Întotdeauna am avut o frică ancestrală pentru oamenii cu Camera de Filmat. Un ochi planetar ce stă la cârma întregului aşezământ omenesc, care îţi bântuie sufletul şi poate vedea adânc în el. Şi ce este acest suflet? Acest suflet al meu? O moluscă bătrână închircită în propriile-i formaţiuni gelantinoase, un păianjen care ţese într-una strânsori dar care ajunge să fie înghiţit de pânza lor fantomatică, un fluture ce bate dintr-o singură aripă într-un zbor haotic şi de neînţeles. Întotdeauna mi-a fost teamă de acest ochi vizonar care poate citi direct în adâncul fiinţei tale, fapt pentru care am simţit o atracţie teribilă faţă de el.
Azi trăiesc o cecitate bizară. Să fie un început de sindrom Capgras? Pe zi ce trece se accentuează convingerea delirantă potrivit căreia în locul lui se află o altă persoană, una care-mi doreşte răul, un Ochi ce scrutează întreaga-mi fiinţă condamnând-o la moarte psihică. Inaniţie atroce a sufletului. De obicei această anomalie este sesizată după ce bolnavul îşi omoară victima. Înfiorător. 24 august obsedant.
———————————————————————————–
e-rX (într-un monolog imaginar cu Sinele):
Sunt prins în propria-mi suferinţă. E 24 august, ziua în care m-am născut. Mă plimb pe străzile prăfuite ale Bucureştiului. În rutina zilnică spre Televiziune, colbul îmi invadează traheele, sufocându-le. Simt firişoare de praf caleidoscopice cum se infiltrează adânc în ochi, în sânge şi în suflet. Azi sărbătoresc. Sărbătoresc amintindu-mi de anii în care eram mic şi nu mă interesau lucrurile scârboase cu care se ocupă adulţii. Îmi amintesc, în mod special, un vis care se repeta încontinuu. Visam un alt eu, un eu în care diferenţele sexuale erau inexistente. Organul sexual masculin se diminua, se despica în două, formându-l pe cel feminin. Cu degetuţele moi exploram apoi această parte a corpului, atingându-mi, în mişcări cercuite, clitorisul. Apoi începea să-mi crească părul capilar pe care-l prindeam în codiţe ca cele ale fetiţelor cu care eram la grădiniţă, purtam rochiţe şi îmi plăcea să mă joc cu păpuşile. Toate acestea se întâmplau fără ca nimeni să mă certe sau să râdă de mine. De fapt toată lumea suferea această metamorfozare de împrumutare a sexului opus. Toţi trăiau într-un extaz mitic: reinventarea androginului. Când am mai crescut, am început să înţeleg semnificaţiile acestui vis din copilărie. Drept urmare, am decis să devin omul cu camera de filmat. Astfel, într-o realitate filmică, puteam să manipulez scenariile aşa cum îmi doream, puteam să scot la montaj tot ceea ce nu-mi convenea, puteam să ofer un design unic. În sfârşit, puteam să ofer conţinut visului.
Au trecut ani şi azi mă găsesc blocat în propria suferinţă. Camera de filmat a luat locul meu. Se pare că ea e singura care poate să înregistreze şi redea adevărata trăire interioară. Aş vrea să pot simţi şi EU agonia celui care a suferit un deces în familie, fericirea unui îndrăgostit, extazul unui inhalator de marijuana, delirul străveziu al unei alte ejaculări, infatuarea unui bancher. Urli în febrilitate, dar şi un cap pictat poate avea aceeaşi mimică. Poate un cap pictat suferi? Poate un cap surprins de ochiul camerei de filmat suferi? Se ascunde vreo firimitură de realitate aici? În drumul meu zilnic către televiziune, am vrut de-atâtea ori să pot dezbrăca un trecător oarecare, să-i jupoi învelişul biologic, să alunec urmare a unui viol disperat către adevăratu-i chip, să mă doară dinţii lui, să duc traiul lui, să transpir transpiraţia lui, să mă culc cu femeia lui, apoi să mor ascuns în identitatea lui. Să trăiesc o realitate înflăcărată, cu riscul de a fi sfâşietoare, dar să fie o realitate nesupusă ochiului devorator-de-sine al camerei de filmat.
Azi mă gândesc că ziua de 24 august e una predestinată pierii. Pierii faţă de mine însumi. Pierii faţă de cel ce obişnuiam să fiu. O zi a zborului în care să uit că existenţa mi-a fost zămislită de către fotoni înaripaţi siliţi să înregistreze în segmente de lumină curcubeică o realitate distorsionată. Azi îmi amintesc de visul din copilărie. Cel cu androginul. Oare să existe în această lume poleită cu kitsch-uri existenţiale un suflet care să fie, pe bună dreptate, reversul meu? Plecând de la acel vis, mi-am ales destinul: observatorul prin al cărui ochi de sticlă se perindă suflete înceţoşate, veşnic pribegind într-un exod către Noul Ierusalim. Plecând de la acel vis, azi îmi redefinesc destinul: anularea observatorului obiectiv, renaşterea eu-lui real, eu-l din faţa camerei de filmat şi nu din spatele ei. Aflarea eternului masculin.
————————————————————————————
În ciuda faptului că textul ce s-a înfiripat de ziua ta conţine puternice nuanţe schizoide, aşa l-am simţit că ar trebui să fie la 21 de ani. Îţi dedic aceste două piese (născute din dragostea ta pentru muzica bună pe care mi-ai transferat-o şi mie), la fel de stranii în potrivirea lor, azi, de ziua ta.
I can’t get a life if my heart’s not in it.
Some men don’t feel secure
Unless they have a woman on each arm
They have to play the field, prove they have charm
They say don’t lay your eggs in one basket
If the basket should fall all your eggs’ll be broken.
