Cine s-a ocupat temeinic de psihologie şi de observaţii psihologice, dobândeşte o supleţe omenească generală care-l face capabil să-şi formuleze imediat un exemplu [protopip] şi care, chiar fără să aibă autoritatea faptelor, are totuşi prestigiul lui. Aşa ar trebui să fie şi observatorul psihologic – mai suplu decât dansatorul pe sârmă (să li se strecoare sub piele şi să le imite atitudinile), iar tăcerea sa, în clipa de taină, ar trebui să-i fie seducătoare şi voluptoasă, ca secretul să iasă cu plăcere la iveală şi-n ambianţa aceasta, nefiresc creată, neobservat şi-n linişte, să poată sta cu sine molcom la taifas; plus că ar mai trebui să aibă în suflet ceva fundamental, primar, poetic – şi să fie în stare să creeze dintr-o dată (din lucrurile prezente la individ în parte doar şi alandala întotdeauna) ceva întreg şi ordonat. Iar odată ce s-a perfecţionat, nu va mai avea nevoie să-şi culeagă exemplele din repertoare literare şi să scotocească după reminiscenţe leşinate; nu, el şi le va putea prinde proaspete din apă, încă zbătându-se, cu solzii licărind în curcubee. Nu va mai avea nevoie nici să alerge de să-i iasă sufletul, ca să-şi dea seama de ceva. Dimpotrivă, n-are decât să stea liniştit la el în cameră, aidoma unui agent de poliţie care ştie tot ce se întâmplă. Va putea form(ul)a pe loc orice lucru de care are nevoie, iar lucrul de care are nevoie îi va fi imediat la îndemână graţie exersării lui obişnuite; tot aşa cum într-o casă bine pusă la punct n-avem nevoie să coborâm în stradă după apă, ci o avem la noi la etaj, sub presiune. Chiar de-ar fi să stea la îndoială, fiind atât de bine orientat în viaţa oamenilor, iar privirea fiindu-i atât de inchizitorial de pătrunzătoare, el ştie unde să caute şi depistează uşor câte o individualitate care să servească bine experimentului. Iar observaţia lui va fi demnă de crezare şi fără să fie împănate de nume sau citate docte; chiar dacă alţii vin cu alde:” cum a fost odată o ţărăncuţă în Saxonia la care un doctor a observat…”, “că la Roma ar fi trăit odată un cezar despre care istoricii povestesc..” etc., etc., de parcă asemenea lucruri s-ar întâmpla numai o dată la o mie de ani. Ce interes să aibă atunci psihologia? Ei bine, nu acesta; astfel de lucruri se petrec, nu-i aşa, în fiecare zi, doar observatorul să fie de faţă. Observaţia lui trebuie să poarte pecetea prospeţimii şi interesului pentru realitate, când este aşa de precaut să-şi verifice observaţiile. În care scop va imita el însuşi fiecare dispoziţie, fiecare stare sufletească pe care o observă altcineva. După care va încerca să vadă dacă-l poate amăgi pe acesta cu imitaţia, dacă-l poate antrena să săvârşească ceva şi mai şi, nimic altceva decât propria-i creaţie în virtutea ideii. Dacă vrem, aşadar, să urmărim o pasiune, ne vom alege individul nostru. Ca să-i putem afla secretul avem nevoie de linişte, tăcere şi să nu fim observaţi. După care exersăm ce-am învăţat, până reuşim să-l amăgim. Apoi născocim pasiunea pe care i-o înfăţişăm, exagerând-o. Dacă lucrurile sunt făcute cum trebuie, individul va încerca o alinare şi o satisfacţie de nedescris, cum simte un debil mintal căruia i-am descoperit şi priceput ideea-i fixă şi pe care i-o ducem şi mai departe. Dacă nu reuşim, lucrul s-ar putea datora unei greşeli operative, după cum s-ar putea datora şi faptului că individul ales era un exemplar nereuşit.
Soren Kierkegaard – Conceptul de anxietate
