Despre Platon şi caca de căţel.

Postul ăsta trebuia să fie despre Kierkegaard cu Conceptu` de anxietate, despre Kafka şi o Americă pe care n-a văzut-o niciodată dar despre care a scris impecabil, despre Woodie Allen şi măiestria sa, despre Lynch care mi-a dat batai de cap cu filmul ce i l-am văzut aseară (despre asta totuşi o sa scriu altcândva) şi despre alte câtele.

Dar mi-am amintit că, orice-ai zice, si oricât de bine ai face-o, cu nimic nu i-ai putea intrece pe vechii greci. Ei sunt rădăcina la o adicălea, pentru că ei ne-au dau filosofia.

Toate astea fiind spuse, Platon, i-a bătut pe toţi atunci când a rostit (probabil) unul dintre adevărurile fundamentale pe care trebuie să-l accepţi dacă vrei să poţi să-ţi duci existenţa cu oarece demnitate. El grăia: “Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii“.

Nu că ar fi fost neapărată nevoie de Platon ca să-mi luminez minţile şi să încep să iubesc câinii (asta o fac cu mult înainte de a fi început să-i cunosc pe oameni), însă, din unele considerente (poate şi cel al marelui filosof- haha, ce-am râs), ne-am hotărât, eu şi frate`miu (cu iusty mai avem înca de lucrat până va accepta) să ne luăm câine. Asta în contextul în care locuim in Bucureşti, într-un apartament. (deci loc ÎNCHIS, da?). Şi în contextul în care Emy mi-a mai propus de câteva ori să adoptăm o mogâldeaţă din asta, (sub pretextul că aşa o să am şi eu cu cine ieşi la plimbare, ca să vezi! ) dar am refuzat vehement. Adică, eu sunt pe ideea că animalele trebuie să stea afară, nu în casă. În fine. De data asta orice sistem principial mi-a fost dat peste cap, la vederea… fotografiilor cu distinsa domnişoară.

Pregătirile sunt în toi şi nu vă pot spune cât sunt de emoţionată. Deocamdată îi căutăm un nume. Iar în aprox. 2 săpt când voi fi deja în Bucureşti, voi putea spune, oficial, cu inima pe codiţa ei, că AM CÂINE. Aşadar, dragii mei, obişnuiţi-vă cu ideea că, probabil, cel puţin la început, 8 din 10 posturi vor fi despre… minunăţia asta cu ochi. (după ce-i vom găsi numele, nu va mai fi nevoie să recurg la toate artificiile astea de limbaj).

Închei cuvântarea din această seară spunând că dacă după ce va trebui să-i strâng caca şi pipili căţeluşului o să fiu convinsă că încă îl iubesc, o să zâmbesc amar (dar totuşi o să zâmbesc!) atunci când îmi va fi ros perechea preferată de pantofi, şi o să îl scot la plimbare atunci când va începe să urle şi nu mă va lăsa să-mi termin blogul, atunci, abia atunci… voi putea afirma, fără echivoc, că… Platon a fost, într-adevăr, cel mai mare filosof al omenirii.

PS: De fapt nu Platon spunea faza cu câinii, ci Hitler… Platon o zice p-aia “Cu cât gândesc mai mult, cu atât mă întreb dacă-mi foloseşte la ceva. “… Whatever… *whistling*