Jurnal de câine (1)

Se-mplinesc aproape 6 zile de când am cunoscut-o pe Sheba. Aveam s-o-ntâlnesc, pentru prima oara, undeva la 4:30 a.m când am ajuns în apartament şi Emy tocmai plecase şi-mi spusese la telefon să mă duc repede că a lăsat-o urlând (husky nu prea latră). Am ajuns, nu se auzea nici un schelălăit… Era în balcon aşa frumoasă şi mândră ca o regină (îmi place să-i zic şi “regina”, i se potriveşte). M-a iubit de la prima vedere. Drept urmare, după vreo 15 minute de joacă, mi-a făcut un dar – un caca. Începusem ziua bine. Cu Sheba. Am căzut răpusă de somn pe la 6:00.

A doua zi avea să fie o zi grea din care cu greu am putut evada. Sheba s-a înţepat la un ochi şi e inflamat. De aceea trebuie să-i administrez 4 picături dintr-o soluţie oftalmologică pe zi. Aici e războiul. Lupta voinţelor dintre două femele. Din fericire, eu câştig mai tot timpul. După o zi de şters cu mopul în urma ei, abia am reuşit să plec jumate de oră să fac nişte cumpărături. Nu mâncasem nimic până după 7 p.m. Sheba deja umblă după mine peste tot pe unde mă duc: bucătărie, sufra, camere, baie… Îi place foarte tare să roadă obiecte. Şi şosete. Ale lui iusty în mod special.

Ziua a 3-a deja a fost mai puţin agitată. Ies cu Sheba într-un spaţiu îngrădit în faţa blocului unde îi dau drumul din lesă, singurul loc unde acceptă să mergă, deocamdată. Toată lumea pe stradă o admiră şi mă întreabă lucruri despre ea. Are 2 luni jumate abia. O tanti îmi spune să-i pun ceva roşu, să nu se deoache. Nu cred în chestii de-astea, însă. Primesc o vizită de la o prietenă cu “espierenţă” într-ale câinilor, care mă învaţă anumite lucruri. Cea mai ciudată, funny chestie pe care am aflat-o a fost c-ar exista Pamperşi pentru căţei. Mă duc la Pet SHop cu ea şi cerem o chestie din aia. De fapt ea cere. Mie îmi era ruşine. Îi luăm şi o jucărie pentru căţei de talie mare, aşa cum e ea, şi un os din plastic, sau din ce-o fi. Sheba e entuziasmată de ele. Mai puţin de aşa zis-u` Pampers pe care îl sfâşie de cum îl vede. E mai bine pe parchet. (vai de mopu` meu…!)

Deja lucrurile încep să se aşeze. Începe să înţeleagă şi să stea singurică acasă pentru perioade scurte. Mâncăm împreună. Adică eu stau la masă, şi ea ronţăie pe lângă mine câte ceva din ce-i mai dau. Uitasem să spun. Îmi dă deşteptarea la 7 dimineaţa. Trebuie să ies cu ea afară (unde NU-şi face încă nevoile) sau să mă joc cu ea până pe la 8 fără ceva. Apoi dormim amândouă până la 10, 11, atât cât doreşte sufleţelul nostru. Face multe năzbâtii. Roade aproape tot ce vede în cale. Când se plictiseşte de jucăriile ei, începe cu mâinile mele sau chiar şi cu lăbuţele ei. E prietenoasă, iubitoare şi… copilă.

Ieri a mai făcut o boacănă. Pusesem într-un sac nişte plăpumi, necesare pe timp de iarnă, plăpumi făcute de străbunica, umplute cu lână din aia scărmănată de amintiri şi de tot. Am dus sacul în balcon acolo unde doarme noaptea Sheba. M-am trezit cu sacul rupt, plapuma ruptă, şi ghemotoace de lână prin toată casa. Durere. Nici la TV nu prea mă pot uita că vine ea în sufragerie şi se urcă pe mine şi caută joacă şi dacă nu-i fac pe plac, începe să latre (un chinuit lătrat) aşa încât mă înduioşează pe loc. Îi place tare să fie mângâiată pe burtică. Are personalitate puternică, aşa încât orice încercare de a o face să meargă mai departe de locul îngrădit din faţa blocului, eşuează. Încă e mică.

Azi s-a stricat la stomac. Nuj de la ce. Calvar pentru mine, închipuie-ţi. Acum stă lângă mine şi roade ceva. Mâine mergem la doctor să vedem ce mai e de făcut pentru ochişor care e încă umflat. Mâine îi voi face şi ultimul vaccin din seria de 3, după care o să-i iau un ham, o să insist până o să vrea să mergem în parc şi o să am voie sa-i fac baie.

URAAAA!

—revenim cu poze peste 2 zile—

Ce se-ntâmplă când perfecţiunea nu are cuvinte?

A S T A !!!

De ziua lui e-rX

Cât despre 24 august?

“Aceeaşi zi repetată la nesfârşit, cu o femeie şi un copil, într-o perlă sferică, ocrotită de zei zâmbitori care nu există.” (M.Cărtărescu – Orbitor)

Era în 79 când 24 august avea să-şi înfigă, pentru prima oară, colţii veninoşi în paginile fosforescente ale istoriei. Pentru locuitorii Pompeiului venea Apocalipsa, exact cum fusese profetizat: cu foc şi pucioasă. Orice formă de viaţă îşi pierdea conţinutul atomic, metamorfozându-se într-un morman lânced de cenuşă. Din care, peste ani, avea să renască altcineva. Era o zi predestinată. Căci peste mai bine de-un mileniu, într-o Noapte toridă a unui Sfânt, zeci de mii de suflete hughenote aveau să fie masacrate datorită melancoliei lor (aşa cum spunea Paler). Motivul? Unul religios, adică transcendent, înălţător. Înălţător nu mai departe de 2 m sub pământ unde lupta acerbă avea să continue, avându-i de-o parte pe catolicii fanatici cu dinţi de fier şi de cealaltă parte pe calvinienii francezi în reconstruirea Noului Ierusalim.

Astfel, 24 august deveanea suveran peste Univers, suflete înaripate şi Ochiul Lumii. O nouă monstruozitate delicioasă, de astă dată lipsită de sânge, avea să fete această zi febrilă: camera de filmat. În 1800 şi ceva. Edison.

În centrul Universului e 24 august. În centrul lui 24 august e camera de filmat. Şi-n spatele ei e e-rX. Născut din spectre de lumină, fotoni înaripaţi, conceput din mici celule spermatice de beznă orbitoare care aveau să roiască halucinant către Ovulul-mamă. Ochiul Lumii. Si e-rX la cârma lui. Întotdeauna am avut o frică ancestrală pentru oamenii cu Camera de Filmat. Un ochi planetar ce stă la cârma întregului aşezământ omenesc, care îţi bântuie sufletul şi poate vedea adânc în el. Şi ce este acest suflet? Acest suflet al meu? O moluscă bătrână închircită în propriile-i formaţiuni gelantinoase, un păianjen care ţese într-una strânsori dar care ajunge să fie înghiţit de pânza lor fantomatică, un fluture ce bate dintr-o singură aripă într-un zbor haotic şi de neînţeles. Întotdeauna mi-a fost teamă de acest ochi vizonar care poate citi direct în adâncul fiinţei tale, fapt pentru care am simţit o atracţie teribilă faţă de el.

Azi trăiesc o cecitate bizară. Să fie un început de sindrom Capgras? Pe zi ce trece se accentuează convingerea delirantă potrivit căreia în locul lui se află o altă persoană, una care-mi doreşte răul, un Ochi ce scrutează întreaga-mi fiinţă condamnând-o la moarte psihică. Inaniţie atroce a sufletului. De obicei această anomalie este sesizată după ce bolnavul îşi omoară victima. Înfiorător. 24 august obsedant.

———————————————————————————–

e-rX (într-un monolog imaginar cu Sinele):

Sunt prins în propria-mi suferinţă. E 24 august, ziua în care m-am născut. Mă plimb pe străzile prăfuite ale Bucureştiului. În rutina zilnică spre Televiziune, colbul îmi invadează traheele, sufocându-le. Simt firişoare de praf caleidoscopice cum se infiltrează adânc în ochi, în sânge şi în suflet. Azi sărbătoresc. Sărbătoresc amintindu-mi de anii în care eram mic şi nu mă interesau lucrurile scârboase cu care se ocupă adulţii. Îmi amintesc, în mod special, un vis care se repeta încontinuu. Visam un alt eu, un eu în care diferenţele sexuale erau inexistente. Organul sexual masculin se diminua, se despica în două, formându-l pe cel feminin. Cu degetuţele moi exploram apoi această parte a corpului, atingându-mi, în mişcări cercuite, clitorisul. Apoi începea să-mi crească părul capilar pe care-l prindeam în codiţe ca cele ale fetiţelor cu care eram la grădiniţă, purtam rochiţe şi îmi plăcea să mă joc cu păpuşile. Toate acestea se întâmplau fără ca nimeni să mă certe sau să râdă de mine. De fapt toată lumea suferea această metamorfozare de împrumutare a sexului opus. Toţi trăiau într-un extaz mitic: reinventarea androginului. Când am mai crescut, am început să înţeleg semnificaţiile acestui vis din copilărie. Drept urmare, am decis să devin omul cu camera de filmat. Astfel, într-o realitate filmică, puteam să manipulez scenariile aşa cum îmi doream, puteam să scot la montaj tot ceea ce nu-mi convenea, puteam să ofer un design unic. În sfârşit, puteam să ofer conţinut visului.

Au trecut ani şi azi mă găsesc blocat în propria suferinţă. Camera de filmat a luat locul meu. Se pare că ea e singura care poate să înregistreze şi redea adevărata trăire interioară. Aş vrea să pot simţi şi EU agonia celui care a suferit un deces în familie, fericirea unui îndrăgostit, extazul unui inhalator de marijuana, delirul străveziu al unei alte ejaculări, infatuarea unui bancher. Urli în febrilitate, dar şi un cap pictat poate avea aceeaşi mimică. Poate un cap pictat suferi? Poate un cap surprins de ochiul camerei de filmat suferi? Se ascunde vreo firimitură de realitate aici? În drumul meu zilnic către televiziune, am vrut de-atâtea ori să pot dezbrăca un trecător oarecare, să-i jupoi învelişul biologic, să alunec urmare a unui viol disperat către adevăratu-i chip, să mă doară dinţii lui, să duc traiul lui, să transpir transpiraţia lui, să mă culc cu femeia lui, apoi să mor ascuns în identitatea lui. Să trăiesc o realitate înflăcărată, cu riscul de a fi sfâşietoare, dar să fie o realitate nesupusă ochiului devorator-de-sine al camerei de filmat.

Azi mă gândesc că ziua de 24 august e una predestinată pierii. Pierii faţă de mine însumi. Pierii faţă de cel ce obişnuiam să fiu. O zi a zborului în care să uit că existenţa mi-a fost zămislită de către fotoni înaripaţi siliţi să înregistreze în segmente de lumină curcubeică o realitate distorsionată. Azi îmi amintesc de visul din copilărie. Cel cu androginul. Oare să existe în această lume poleită cu kitsch-uri existenţiale un suflet care să fie, pe bună dreptate, reversul meu? Plecând de la acel vis, mi-am ales destinul: observatorul prin al cărui ochi de sticlă se perindă suflete înceţoşate, veşnic pribegind într-un exod către Noul Ierusalim. Plecând de la acel vis, azi îmi redefinesc destinul: anularea observatorului obiectiv, renaşterea eu-lui real, eu-l din faţa camerei de filmat şi nu din spatele ei. Aflarea eternului masculin.

————————————————————————————

În ciuda faptului că textul ce s-a înfiripat de ziua ta conţine puternice nuanţe schizoide, aşa l-am simţit că ar trebui să fie la 21 de ani. Îţi dedic aceste două piese (născute din dragostea ta pentru muzica bună pe care mi-ai transferat-o şi mie), la fel de stranii în potrivirea lor, azi, de ziua ta.

I can’t get a life if my heart’s not in it.

Some men don’t feel secure
Unless they have a woman on each arm
They have to play the field, prove they have charm
They say don’t lay your eggs in one basket
If the basket should fall all your eggs’ll be broken.

Colegilor mei de la Psihologie

Cine s-a ocupat temeinic de psihologie şi de observaţii psihologice, dobândeşte o supleţe omenească generală care-l face capabil să-şi formuleze imediat un exemplu [protopip] şi care, chiar fără să aibă autoritatea faptelor, are totuşi prestigiul lui. Aşa ar trebui să fie şi observatorul psihologic – mai suplu decât dansatorul pe sârmă (să li se strecoare sub piele şi să le imite atitudinile), iar tăcerea sa, în clipa de taină, ar trebui să-i fie seducătoare şi voluptoasă, ca secretul să iasă cu plăcere la iveală şi-n ambianţa aceasta, nefiresc creată, neobservat şi-n linişte, să poată sta cu sine molcom la taifas; plus că ar mai trebui să aibă în suflet ceva fundamental, primar, poetic – şi să fie în stare să creeze dintr-o dată (din lucrurile prezente la individ în parte doar şi alandala întotdeauna) ceva întreg şi ordonat. Iar odată ce s-a perfecţionat, nu va mai avea nevoie să-şi culeagă exemplele din repertoare literare şi să scotocească după reminiscenţe leşinate; nu, el şi le va putea prinde proaspete din apă, încă zbătându-se, cu solzii licărind în curcubee. Nu va mai avea nevoie nici să alerge de să-i iasă sufletul, ca să-şi dea seama de ceva. Dimpotrivă, n-are decât să stea liniştit la el în cameră, aidoma unui agent de poliţie care ştie tot ce se întâmplă. Va putea form(ul)a pe loc orice lucru de care are nevoie, iar lucrul de care are nevoie îi va fi imediat la îndemână graţie exersării lui obişnuite; tot aşa cum într-o casă bine pusă la punct n-avem nevoie să coborâm în stradă după apă, ci o avem la noi la etaj, sub presiune. Chiar de-ar fi să stea la îndoială, fiind atât de bine orientat în viaţa oamenilor, iar privirea fiindu-i atât de inchizitorial de pătrunzătoare, el ştie unde să caute şi depistează uşor câte o individualitate care să servească bine experimentului. Iar observaţia lui va fi demnă de crezare şi fără să fie împănate de nume sau citate docte; chiar dacă alţii vin cu alde:” cum a fost odată o ţărăncuţă în Saxonia la care un doctor a observat…”, “că la Roma ar fi trăit odată un cezar despre care istoricii povestesc..” etc., etc., de parcă asemenea lucruri s-ar întâmpla numai o dată la o mie de ani. Ce interes să aibă atunci psihologia? Ei bine, nu acesta; astfel de lucruri se petrec, nu-i aşa, în fiecare zi, doar observatorul să fie de faţă. Observaţia lui trebuie să poarte pecetea prospeţimii şi interesului pentru realitate, când este aşa de precaut să-şi verifice observaţiile. În care scop va imita el însuşi fiecare dispoziţie, fiecare stare sufletească pe care o observă altcineva. După care va încerca să vadă dacă-l poate amăgi pe acesta cu imitaţia, dacă-l poate antrena să săvârşească ceva şi mai şi, nimic altceva decât propria-i creaţie în virtutea ideii. Dacă vrem, aşadar, să urmărim o pasiune, ne vom alege individul nostru. Ca să-i putem afla secretul avem nevoie de linişte, tăcere şi să nu fim observaţi. După care exersăm ce-am învăţat, până reuşim să-l amăgim. Apoi născocim pasiunea pe care i-o înfăţişăm, exagerând-o. Dacă lucrurile sunt făcute cum trebuie, individul va încerca o alinare şi o satisfacţie de nedescris, cum simte un debil mintal căruia i-am descoperit şi priceput ideea-i fixă şi pe care i-o ducem şi mai departe. Dacă nu reuşim, lucrul s-ar putea datora unei greşeli operative, după cum s-ar putea datora şi faptului că individul ales era un exemplar nereuşit.

Soren Kierkegaard – Conceptul de anxietate

La mulţi ani, Roxy!

Azi iubita mea surioară împlineşte onorabila vârstă de 18 ani. Unii zic că asta e vârsta de la care poţi să-ţi iei viaţa în frâie, întrucât, ai devenit major. Nu e şi opinia mea, dar fiecare cu ale lui. În orice caz, de astăzi, oficial, Roxy e majoră.

Şi deja viaţa i-a urat “bun sosit” în rândul celor adulţi (deci responsabili) de la primele ore ale zilei când eu (ca un adult responsabil ce sunt) dormeam dusă. Cum? A-mpins-o spre Oficiul Poliţiei… Nu, n-a săvârşit nici o infracţiune! Doar îşi depune dosarul pentru permisul de conducere! Aşa că… îşi va aduce cu siguranţă aminte de majoratul ei pe care şi l-a petrecut, în mare parte, în faţa ghişeului aşteptând să-i vină rândul, şi probabil, vorbind de dulce în toate felurile posibile birocraţia noastră cea minunată. E bine totuşi că s-a întâmplat aşa. Cu ocazia asta, o să uite că azi este (sau ar trebui să fie) cea mai deprimantă zi din viaţa ei. Nu văd motive de sărbătoare în asta. De aceea eu nu am făcut nici un fel de petrecanie în ziua când am făcut 18.

Eu îi urez “la mulţi ani” şi minte multă. Şi să mă ierte pentru toate palmele pe care şi le-a luat de la mine, palme care, în dreptul ei, au fost mult mai usturătoare decât în dreptul oricui altcuiva. Şi să vină în Bucureşti la facultate, pentru că Iaşu` sucks. Şi să ia nenorocitul ăla de permis. Şi să-şi găsescă un băiat frumos. Cu care să fie fericită. Mai fericită decât mine le 20 de ani.

În rest, ea e sor`mea şi nimic nu va schimba asta. I love her!

Ceva bun de ascultat astăzi

mulţumiri lui Lolo care mi-a făcut-o cunoscută.

Despre Platon şi caca de căţel.

Postul ăsta trebuia să fie despre Kierkegaard cu Conceptu` de anxietate, despre Kafka şi o Americă pe care n-a văzut-o niciodată dar despre care a scris impecabil, despre Woodie Allen şi măiestria sa, despre Lynch care mi-a dat batai de cap cu filmul ce i l-am văzut aseară (despre asta totuşi o sa scriu altcândva) şi despre alte câtele.

Dar mi-am amintit că, orice-ai zice, si oricât de bine ai face-o, cu nimic nu i-ai putea intrece pe vechii greci. Ei sunt rădăcina la o adicălea, pentru că ei ne-au dau filosofia.

Toate astea fiind spuse, Platon, i-a bătut pe toţi atunci când a rostit (probabil) unul dintre adevărurile fundamentale pe care trebuie să-l accepţi dacă vrei să poţi să-ţi duci existenţa cu oarece demnitate. El grăia: “Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii“.

Nu că ar fi fost neapărată nevoie de Platon ca să-mi luminez minţile şi să încep să iubesc câinii (asta o fac cu mult înainte de a fi început să-i cunosc pe oameni), însă, din unele considerente (poate şi cel al marelui filosof- haha, ce-am râs), ne-am hotărât, eu şi frate`miu (cu iusty mai avem înca de lucrat până va accepta) să ne luăm câine. Asta în contextul în care locuim in Bucureşti, într-un apartament. (deci loc ÎNCHIS, da?). Şi în contextul în care Emy mi-a mai propus de câteva ori să adoptăm o mogâldeaţă din asta, (sub pretextul că aşa o să am şi eu cu cine ieşi la plimbare, ca să vezi! ) dar am refuzat vehement. Adică, eu sunt pe ideea că animalele trebuie să stea afară, nu în casă. În fine. De data asta orice sistem principial mi-a fost dat peste cap, la vederea… fotografiilor cu distinsa domnişoară.

Pregătirile sunt în toi şi nu vă pot spune cât sunt de emoţionată. Deocamdată îi căutăm un nume. Iar în aprox. 2 săpt când voi fi deja în Bucureşti, voi putea spune, oficial, cu inima pe codiţa ei, că AM CÂINE. Aşadar, dragii mei, obişnuiţi-vă cu ideea că, probabil, cel puţin la început, 8 din 10 posturi vor fi despre… minunăţia asta cu ochi. (după ce-i vom găsi numele, nu va mai fi nevoie să recurg la toate artificiile astea de limbaj).

Închei cuvântarea din această seară spunând că dacă după ce va trebui să-i strâng caca şi pipili căţeluşului o să fiu convinsă că încă îl iubesc, o să zâmbesc amar (dar totuşi o să zâmbesc!) atunci când îmi va fi ros perechea preferată de pantofi, şi o să îl scot la plimbare atunci când va începe să urle şi nu mă va lăsa să-mi termin blogul, atunci, abia atunci… voi putea afirma, fără echivoc, că… Platon a fost, într-adevăr, cel mai mare filosof al omenirii.

PS: De fapt nu Platon spunea faza cu câinii, ci Hitler… Platon o zice p-aia “Cu cât gândesc mai mult, cu atât mă întreb dacă-mi foloseşte la ceva. “… Whatever… *whistling*

El & Ea… pe chat

El: hey, ce faci?

Ea: bine…

El: ma bucur. Au anunţat ăştia o vreme super la munte pentru week-and-ul ăsta. Mergem?

Ea: nu am cum, am ceva de rezolvat.

El: a, nu-i nici o problemă. n-au intrat zilele-n sac, nu? Dar azi ne vedem?

Ea: nu. de fapt ştii ce? nu vreau să ne mai vedem deloc. mi-am dat seama că între noi nu merge. te rog nu abuza de sufletul meu acum care e deja îndurerat cu întrebări gen “de ce”.

El: …

Ea: a, şi nu mă mai căuta până n-o voi face eu.

El: ok…

Ea: pa!

El: pa…

El (scoate un sunet asemenea unui răget infundat, după care pleacă furtunos în camera de sport. trage de fiare. cade răpus. plânge. bea apă.)

————————— fade out —————————————–

(ziua următoare)

Ea: eşti?

El: da…

Ea: ce mai faci…?

El: sunt ok… tu?

Ea: auzi, îţi mai aminteşti cum ne-am întâlnit prima oară? era o ploaie mocănească care te pătrundea până la piele…!

El: da, îmi amintesc… era urâtă vremea…

Ea: dar pe noi nu ne-a pătruns doar până la piele, ci până la suflet! (…) şi mai ştii când ne plimbam şi eu am fost cea care te-a luat de mână pentru că tu erai timid?

El: uhum… indeed… :-<

Ea: şi toate amintirile dulci care sunt ale noastre? DOAR ale noastre?

El: cine le-ar putea uita…?

Ea: mă scuzi acum, trebuie să plec la serviciu. dar vorbim când mă-ntorc. şi poate ne vedem. mi s-a făcut  dor de tine! tare tare!

El: …

Ea: te iubesc, ai grija de tine, te rog.

El (în sine fugărindu-se, într-o clipă, stări cât pentru o viaţă-ntreagă. stări ce nu pot fi descrise. singura brumă de trăire ce putea fi concretizată, era zâmbetul ştrengăresc ce-i înflorise-n colţul gurii): … şi eu TE IUBESC!

Manual de luptă împotriva femeilor

!!! Blog dedicat exclusiv bărbaţilor !!!

Mai ţineţi minte entry-ul acela piperat în care vorbeam despre “bărbaţii deştepţi” şi ale lor puncte slabe. Şi despre faptul că promisesem o continuare în care să divulgăm în ce constă “arta de a fi femeie”. Aşadar, a venit timpul vostru, doamnelor!

În lunga mea umblare prin spaţiul blogoferic, am găsit o chestiuţă tare interesantă la unul dintre cei mai aprigi “războinici” (din câţi mi-a fost dat să întâlnesc) împotriva singurei surse de regres uman: femeia. Este vorba despre un BĂRBAT, desigur! Şi pentru că, oricât de mult aş vrea să transpun ceea ce el a scris acolo în cuvintele mele, nu aş reuşi (eu însumi fiind femeie – hiuh), o să fac ceea ce ştiu eu mai bine: copy – paste. ( )

Ţin să aduc la cunoştinţa dragului cititor, că materialul nu va fi uşor de digerat, iar pentru unii, aproape imposibil de acceptat. Permiteţi-mi totuşi un sfat(copiat şi ăsta): cine are urechi de auzit să audă! Utilizarea unui limbaj mai piperat este justificat în contextul creării efectului dorit, deci acceptat, ca atare. În final, ţin să precizez că publicarea articolului pe blogul meu are consimţământul ambelor părţi, însuşi distinsul autor declarând “Este permisa multiplicarea si distribuirea fara acceptul autorului, in locurile publice sau in mijloacele de transport, fara a se modifica textul original.”

WELL…

“ATENTIUNE! Acest text se refera la majoritatea femeilor (peste 50%) si reprezinta opinia mea personala. Orice asemanare cu fapte sau persoane reale NU este intimplatoare!

INTRODUCERE

Acest manual porneste de la premisa ca femeile sint inferioare barbatilor din aproape toate punctele de vedere si ca, de multe ori, gindirea si actiunile lor duc la involutie, stoparea progresului, nefericire si haos.

Femeile au fost invatate si aproape obligate sa fie curve (sa se vinda, sa urmareasca avantaje materiale sau de alta natura), datorita caracterului lor inferior si a locului pe care l-au avut in societate. Dovezi pentru aceasta afirmatie am prezentat in seria de bloguri “Arta de a fi… femeie”. Ele traiesc asemeni unor paraziti, bazindu-se pe munca si gindirea barbatilor. Dar, din pacate, barbatii au un punct slab: dorinta sexuala. Iar femeile (curvele) au ajuns sa obtina avantaje uriase, sa se foloseasca de aceasta slabiciune si sa ajunga SA DOMINE BARBATII! Acest lucru nu mai trebuie sa continue.

Inca de la inceput, fetitele sint educate “sa fie frumoase”. Atit! Inainte femeile de vita nobila primeau o educatie aleasa si erau invatate cu artele, menajul si implinirea dorintelor cele mai ascunse ale barbatilor. Azi ele trebuie sa fie DOAR FRUMOASE…

Educatia barbatilor nu s-a schimbat de-a lungul vremii: un barbat trebuie sa fie puternic, muncitor si sa aiba grija de familie (femeie si copii).

Ca urmare a emanciparii femeilor, barbatul a ajuns un sclav. El trebuie sa munceasca si sa aiba grija de un parazit frumos! Parazit care a devenit asa degenerat incit isi paraseste si copilul facut cu barbatul. Barbatii din ziua de azi sint indemnati sa-si aleaga curve din ce in ce mai frumoase la un pret (material si spiritual) din ce in ce mai mare. Acest indemn vine pe toate caile mass-media. Un barbat de succes automat are o curva frumoasa (sau mai multe) linga el. Un fotbalist nu stie sa dea bine in minge daca nu se afiseaza cu o boarfa sexy, cu cit mai renumita pentru pozele ei in pielea goala, cu atit mai buna.

Astfel, se formeaza un cerc vicios. Un barbat nu este fericit decit atunci cind are linga el o curva frumoasa, generatoare de probleme si… nefericire. Iar femeile stiu asta: cu cit sint mai frumoase, cu atit pot sa-l stoarca mai mult pe barbat, sint invatate de mici!

Acest manual va va invata cum sa va feriti de CURVE!

CAPITOLUL I

Cum identificam o CURVA?

Cum ziceam, un barbat nu poate sa fie fericit decit linga o femeie frumoasa: asa este normal si natural, asa l-a creat natura. Iar curvele au un singur scop: sa profite de asta!

O CURVA este o femeie obisnuita a acestor vremuri: fara cultura, fara educatie aleasa si bune maniere. FARA BUN-SIMT! O curva are un scop primar in viata: sa profite de barbati. Sa ajunga la cel mai bun barbat pentru EA, nici macar pentru viitorul ei sau al progeniturilor, ci DOAR pentru EA, pentru a-si satisface pofta nebuna de viata si opulenta, pentru a se imbata din banii lui si a uita cit de infecta si josnica e ea insasi. O curva isi vinde farmecele pe bani sau orice altceva, dar NICIODATA nu este rezonabila, nu iubeste si nu ofera. O curva e o femeie cerebrala, materialista, malefica si rece. Asemeni societatii in care traim… O curva arata bine la suprafata, dar interiorul e gaunos. E doar ambalaj sclipitor pentru o bomboana amara. O CURVA NU TE VA FACE FERICIT!

CAPITOLUL II

Se poate fara ELE?

Da, mai ales ca nu toate femeile pot fi curve asa usor. Unele au miez bun, se schimba mai greu. Altele sint ferite de influenta celorlalte curve. Dar sint putine, constituie o minoritate ce se imputineaza pe zi ce trece.

Numarul mare de femei-curve ii forteaza pe barbati sa le accepte. Apoi barbatul este orbit de acestea si nu mai concepe posibilitatea unui alt model de femeie. In acest caz se cere luciditate si putere din partea barbatului. In primul rind, daca barbatul este sclavul sexului, el trebuie sa trateze curvele asa cum merita, ca pe niste boarfe, pina ajunge la cea care nu este asa. Asta inseamna sa nu le mai ofere avantaje de nici un fel si nici un fel de servicii. Sa le foloseasca si apoi sa le arunce, asa cum merita.

Este de preferat abstinenta daca un barbat este prea slab si se lasa influentat de farmecele lor otravite. Pentru ca o clipa sublima de sex nu poate compensa zile si nopti de durere…

CAPITOLUL III

De ce s-a ajuns aici si ce trebuie facut?

Din pacate, vina este in intregime a barbatilor! Barbatii s-au dovedit slabi in fata farmecelor feminine, si-au lasat expusa singura slabiciune a naturii lor si au lasat cancerul numit “feminism” sau “emancipare feminina” sa se raspindeasca pina aproape de metastaza. Din cauza barbatilor, femeile au ajuns sa infrineze progresul si familia ca “celula a societatii”. Femeile din ziua de astazi sint pline de fite, rasfatate si intretinute. Chiar daca o femeie accede pe scara sociala, are o meserie buna si cistiga mult, ea nu va cauta un barbat complet dezinteresata. Iar, in general, o femeie care se poate intretine singura si gindeste limpede e LIPSITA DE FEMINITATE. Asta e marea problema, feminitatea se caracterizeaza prin sensibilitate, frumusete si gingasie… deci vulnerabilitate. Ori o femeie hotarita si voluntara nu poate fi feminina. Deja isi depaseste conditia, e un hibrid.

Femeile trebuie invatate care e locul lor in societate! Femeile nu mai trebuie incurajate sa fie CURVE! Femeile trebuie tratate transant, fara prejudecati induse de catre mamele noastre (tot femei) cum ca ele trebuiesc tinute in puf, neconditionat. O femeie trebuie alintata DOAR DACA MERITA! In rest, trebuie sa-si cunoasca si sa-si accepte limitele. O femeie este partenera barbatului dar in nici un caz nu-i este SUPERIOARA. Dimpotriva, in marea majoritate a cazurilor, barbatul ii este net superior! Iar asa zisa “egalitate” trebuie oferita cui merita, ca o concesie facuta lor, nicidecum ca o conditie intrinseca, ca o acceptare a unui neadevar.

Atita timp cit acceptam linga noi curvele, nu vom scapa de ele. Si cu cit lasam feminismul si alte anomalii sa se raspindeasca, cu atit va fi mai greu sa gasim femei ADEVARATE, cheia noastra spre o viata linistita. Ignorati si respingeti curvasaria si fitele! Cautati femei SUPERIOARE! Nu mai oferiti nici un fel de avantaje femeilor paraziti si parvenitelor! Stopati denaturarea si decaderea societatii, ginditi-va bine, nu va lasati prada instinctului sexual pentru ca apoi sa regretati.

Sint arhi-cunoscute metodele lor de a subjuga barbatul: copilul nedorit, imbracaminte provocatoare, sex oferit cu tiriita, linguseli si mitiieli. Invatati sa identificati femeile care va iubesc cu adevarat, care se OFERA pe termen lung, nu se VIND! Atentie mare la PRET!

Barbatii care accepta curvele sint inferiori!

(PUNCT)”

PUNCT (şi din partea mea).

what`s up, dac?

Aceeaşi echipă care anul trecut a lansat bomba Budai Beer participă din nou la Concurs Grand Spoof 2008 cu un clip la “Apolod’or”, un brand “inexistent, dar la fel de tare ca orice ţuică românească”, după cum afirmă realizatorii. Clipul este un spoof (adică parodie) la două reclame celebre, dacă nu v-aţi prins iată dezlegarea ghicitorii aici, pe pagina oficială.

Apolod(‘)or (din Damasc) a fost arhitectul care a proiectat / construit podul peste Dunare, la comanda lui Traian. Acţiunea clipului se petrece probabil imediat după încetarea ostilitaţilor daco-romane când, de vreme ce populaţia masculină dacică era deja în mare parte măcelarită, se pare că populaţia feminină dacică şi cea masculină romană au convieţuit într-o atmosferă de acalmie şi bună înţelegere din care au rezultat stramoşii românilor. În clip mai apar şi două personaje misterioase, meditative şi introspective care, după cum ne indică uneletele lor, prestează diverse activiţati agrare / silvice. Aceşti doi rebeli anti-românişti care au scăpat netăiaţi de săbiile legiunilor romane se pare că sunt acei “daci liberi” de care tot am auzit dar nu se ştie dacă există, nici măcar în ziua de azi. Pe lângă Dacu’ cu furca, Dacu’ cu toporu’, Dăcoaica din căruţa şi 1 Roman, personajul care deţine rolul cheie al clipului este acel dăculeţ şugubăţ, un Păcala incipient, un precursor al lui Bulă, un Asterix carpato-danubiano-pontic, după cum ne sugereaza nelipsita butelcuţă cu licoare magică, care-i alimentează micului dac setea de comunicare, spre deosebire de micul galez care căpăta impulsul de a bate. iată cum descoperim că nu numai sexul cu străini a fost la originea Poporului Român, ci şi băutura!

Preluat de pe: http://blog.360.yahoo.com/blog-3qqOd9YzdLJof46oPCa0REo-?cq=1