Cod câcăniu

După un week-and relaxant şi plin de voie bună la Bucureşti unde i-am ascultat live pe cei de la Heritage Singers şi m-am bucurat (nu prea) la nunta unui fost coleg de liceu (nu prea, pentru că mireasa era, din nou, mai mică decât mine), a urmat şi momentul întoarcerii acasă. Pentru cei ce încă nu ştiu, acasă, pentru mine, înseamnă Piatra-Neamţ. Pe cât de liniştitor fusese timpul petrecut în capitala sufocantă, pe atât de covărşitoare aveau să fie veştile care curgeau nesfiite la telefon: Bacăul sub ape, la fel şi Neamţul, Iaşul, Suceava, toată Moldova. Trezindu-ne parcă într-un coşmar devastator al monştrilor apelor, deschidem radioul: aceleaşi veşti. În sfârşit, drumul a fost bun, nu a plouat, decât a tras o răpăială la Bacău, am ajuns acasă, nu aveam casa sub ape, slavă Domnului.

Bătaia de cap, aia de-adevăratelea, a venit de luni după ce m-am trezit. Era undeva în jurul orei 13:00, când, încă aflată sub sedativul somnului, păşesc spre baie. În camere mare zarvă: tv-ul dat la maximum, prăpădul se instala în fiecare colţ al Moldovei hărăzită şuvoaielor de ape nemiloase. Mass-media a dat din nou lovitura. Pe fundalul unei melodii plângăcioase venită parcă din filmele lui Kieslowski acompaniat de Preisner, oameni sărmani îşi plângeau soarta din pricina apelor care dăduseră buzna-n casele lor pe nepusă masă, spulberându-le agoniseala de-o viaţă. Schimb programul, aceeaşi poveste. Aflu că în Maramureş, la Remeţi, acolo unde mă aflam anul trecut pe vremea asta, mii de oameni au fost evacuaţi din casele lor. `ăi mai deştepţi, care trag sforile din spatele cortinei, dau vina ba pe imprudenţa prostimii (a se citi, oameni simpli care refuză să-şi părăsească locuinţele), ba pe cea a autorităţilor locale, ba pe ucranieni, ba pe încălzirea globală, sursa tuturor relelor, mai nou. Nimeni nu se leagă de mogulii care defrişează în prostie pentru că nu mai încap în palatele lor spoite. În sfârşit, nu are rost să-mi zdruncin prea rău nervii la ora asta matinală (nu uitaţi, abia mă trezisem). Mă îndrept spre baie cu ochi plictisiţi, lăsând în urma mea oameni disperaţi care strigă la Dumnezeu cu toată puterea ce le-a mai rămas. Măcar acum să se întoarcă spre divinitate, dacă toată viaţa n-au făcut-o. Pare însă că Dumnezeu nu-i aude. E asurzit de sunetul manelelor şi artificiilor cosmopolitanilor.

În restul ţării, aceeaşi situaţie, predominant câcănie: ştiri calde “de la locul faptei” menite să spulbere raiting-ul, o Elodie tot moartă, nişte mass-uri conţinând apeluri de solidaritate cu cei în nevoie, un blog insensibil. În concluzie – apă de ploaie.

Chiar acum când scriu aici pot auzi desluşit bocetele unor suflete care-şi îngroapă mortul. Un băiat de 37 de ani cică. De când mă ştiu am casa vis-a-vis de cimitir, aşa încât nici durerea de moarte nu-mi mai mişcă resorturile interioare foarte tare.

Dacă nici asta, atunci CE?