Monolog în… doi

TU,

Când te-ai privit ultima oară? Când ai avut timp să te uiţi adânc în tine? Să vezi şi altceva? Altceva-UL?

Tu, care mistui ţigară după ţigară, de când nu ţi-ai mai curăţat sufletul? Ultima oară când l-am văzut era înghesuit de afaceri, bani, oboseală, certuri şi îmbătrânire precoce. Am citit în fumul din ţigara ta că nu ai nevoie de el. Că urăşti momentul când, de fiecare dată, foicica aceea prăfoasă îţi atinge buzele. Şi totuşi le adori. La nebunie. Adulmeci ca un animal flămând mirosul greu al morţii şi apoi îl inhalezi până în adâncul măruntaielor. Ştii că te omoară, dar o faci. E singurul tău refugiu acum.

Şi asta pentru că ai uitat de inima ta. Ai uitat să cauţi în ea resursele de care ai nevoie. Nu e vina ta. E vina tuturor. E şi vina mea. Pentru că ai uitat ce bine e să fii doar tu cu tine. Ai uitat să zâmbeşti curat, să fluieri din maşină, să te uiţi la un film bun înfundându-te cu popcorn. Ai uitat cum e să faci dragoste şi doar dragoste.

Eşti bărbat acum. Dar de ce nu vrei să-ţi aminteşti cum erai ca adolescent? Ce muzică îţi plăcea atunci? Cât de tare ai scrâşnit din dinţi când ţi-ai julit genunchii prima oară? Ai fost vreodată copil? Ai fost vreodată altceva decât cel de acum? Tu, străine, ai cunoscut vreodată transcendenţa? Ai trecut pe la măsuţa de nisip? Ai învăţat despre Moise şi Ghedeon? Te-ai luptat prin somn cu Samson, biruindu-l?

Dar şarmul tău, unde e? Eşti un bărbat. Şi eşti sensibil. O femeie… în viaţa ta. Cum ar fi să te îndrăgosteşti din nou? Sunt visuri de copil? Sunt prostii? Dragostea e pentru proşti? Atunci, fii prost, dar învie!

Ultima oară ploua când te-am văzut. Te plouase. Cu toate că umezeala crease oarece discomfort, făceai o minune de gropiţe în obraji. Erai frumos cum numai un bărbat împlinit poate fi. Ploaia te spălase…

Oare visezi? Dacă da, ce anume? O movilă cu verzişori? Copiii-ţi crescând? Pe Dumnezeu? Pe tine? Vid?

Când ţi-ai făcut ultima oară timp să taci… şi să asculţi? Să asculţi libertatea? Să te asculţi pe… tine? Să asculţi de tine?

TU, te rog, reaminteşte-ţi!

Ploaie!
Lacrimi de bucurie,
Lacrimi de tristeţe…

Chiar sunt eu cel care stă aici în staţie?

Agenda îmi spune că nu trebuie să întârzii,
Dar niciodată eu n-am întârziat
Nicicând n-am avut ocazia
Ani şi ani…
Şi nu mi-am dorit un al doilea dans.

Caut o pelerina de ploaie şi un trandafir!

Well, sper ca nimeni să nu mă vadă,
Toţi ar râde, ştiu asta!
“Întotdeauna (el) a fost aşa!”
Am greşit cu ceva pentru ca să fiu nevoit să plătesc în atâtea feluri?
zi ploioasă? Ce pot să spun? Ce simplu e totul!

Dragostea-i pentru proşti şi proştii nu sunt graţioşi (adică-s bolovani)
Dă-i încolo!
Aici… e un loc atât de singuratic…
Şi totuşi, mi-aş dori să fiu un prost acum.
Cea mai mare durere e aceea de a nu şti niciodată cu adevărat.
Poate azi, voi găsi acel drum. Calea pe care o s-o urmez…