A fi (obiectiv) sau a nu fi.

De când mă ştiu am avut dorinţa asta: să fiu analizată obiectiv. Probabil din cauza asta-mi schimb atât de des cercul de oameni în care mă învârt. Într-o relaţie, de orice natură ar fi ea, gradul de subiectivitate este direct proporţional cu timpul investit/pierdut în ea. Fatal.

Am găsit, în sfârşit, o critică adusă mie care să mă mulţumească. Făuritor – Răzvan Zlăvog, student la UNATC, secţia teatrologie, al cărui blog îl accesaţi dând click aici. Cine are de-nţeles, să-nţeleagă:

eu zic aşa: rolul ficţiunii este să dea omului posibilitatea refulării sau posibilitatea educaţiei sau posibilitatea descoperirii posibilităţilor, între altele. Ceea ce face un blog ca al tău se numeşte un model pe care cititorii îl adoptă şi la care aderă, mai mult sau mai puţin. Dacă ceea ce scrii tu este ficţiune, orice cititor va fi tentat să imagineze ficţiunea ca pe o parte din tine, şi să îţi creeze un profil. Pozitiv. Ceea ce înseamnă că ficţiunile tale, asa cum ştii, se întipăresc în subconştient şi apoi dau naştere la dorinţe şi aşa mai departe. Critica mea este urmatoarea: odată ce vorbeşti despre un subiect, îi produci advertising. Când oferi şi analiză din punct de vedere etic, produci un adevertising agresiv. asa că… ai grijă, dacă  poţi!

Lui Răzvan i-a plăcut la mine entry-ul acela  frumos despre flirt. Mie mi-a placut la Răzvan filmuleţul ăsta. De-aici, restul, e… subiectivitate!