Era una din nopţile acelea toride de vară în care doar marea şi… seringa te mai pot răcori. Îmi amintesc ca acum momentul ulterior rupturii: ţi-ai luat doza de “fericire” şi te-ai aruncat în mare. Spuneai că doar ea îţi poate anestezia durerea. Aveai ochii împăienjeniţi deja de la vinul ieftin ce-l dădusei pe gât în timp ce-mi spuneai printre gâlgâituri şi salivă amestecată cu lichidul cărămiziu că s-a terminat. E ciudat că ultima amintire pe care-o am cu chipul tău, e aceea în care erai “pe val”. Tremurai ca un biet pui de găină ud şi fără adăpost. Cu toate astea, privirea ta avea ceva fioros, ceva ce atrăgea precum marea. Arătai groaznic, începusei să te legeni cu mişcări necontrolate. Intrasei deja sub efectul halucinogenului. Iţi proptisei ambele braţe în jurul gâtului meu şi bolboroseai cuvinte doar de tine înţelese. Apoi ai început să plângi spasmotic îngăimând ceva ce am putut distinge printre vacarmul acela locomotor ce se crease. Mă implorai să nu plec. Era o situaţie deplorabilă. Nici nu ştiam ce să fac, cum să reacţionez, cum să-mi şterg din minte tot ceea ce avea să-mi spună un drogat. Aerul nisipos apăsa întreg decorul. Te-am târât prin nisip până la cortul tău. Aveai trupul greoi, ca de plumb. Neajutorat şi totuşi, privirea aceea monstruoasă zăbovea pe chipul extaziat. A fost penibil. Am plecat.
Astăzi eşti un cavaler bine, un bărbat cu care societatea se poate lăuda. Ai un singur cusur: toate femeile tale sunt avortoni ai amintirii mele. Copii false. Declin.
Ce păcat!
Poate-ar trebui să reinventăm marea si seringa. Cine ştie?
***scris în urma mediatizării intense a noului pericol de pe plaja românească: seringile, potenţiale purtătoare de Aids***
