Cod câcăniu

După un week-and relaxant şi plin de voie bună la Bucureşti unde i-am ascultat live pe cei de la Heritage Singers şi m-am bucurat (nu prea) la nunta unui fost coleg de liceu (nu prea, pentru că mireasa era, din nou, mai mică decât mine), a urmat şi momentul întoarcerii acasă. Pentru cei ce încă nu ştiu, acasă, pentru mine, înseamnă Piatra-Neamţ. Pe cât de liniştitor fusese timpul petrecut în capitala sufocantă, pe atât de covărşitoare aveau să fie veştile care curgeau nesfiite la telefon: Bacăul sub ape, la fel şi Neamţul, Iaşul, Suceava, toată Moldova. Trezindu-ne parcă într-un coşmar devastator al monştrilor apelor, deschidem radioul: aceleaşi veşti. În sfârşit, drumul a fost bun, nu a plouat, decât a tras o răpăială la Bacău, am ajuns acasă, nu aveam casa sub ape, slavă Domnului.

Bătaia de cap, aia de-adevăratelea, a venit de luni după ce m-am trezit. Era undeva în jurul orei 13:00, când, încă aflată sub sedativul somnului, păşesc spre baie. În camere mare zarvă: tv-ul dat la maximum, prăpădul se instala în fiecare colţ al Moldovei hărăzită şuvoaielor de ape nemiloase. Mass-media a dat din nou lovitura. Pe fundalul unei melodii plângăcioase venită parcă din filmele lui Kieslowski acompaniat de Preisner, oameni sărmani îşi plângeau soarta din pricina apelor care dăduseră buzna-n casele lor pe nepusă masă, spulberându-le agoniseala de-o viaţă. Schimb programul, aceeaşi poveste. Aflu că în Maramureş, la Remeţi, acolo unde mă aflam anul trecut pe vremea asta, mii de oameni au fost evacuaţi din casele lor. `ăi mai deştepţi, care trag sforile din spatele cortinei, dau vina ba pe imprudenţa prostimii (a se citi, oameni simpli care refuză să-şi părăsească locuinţele), ba pe cea a autorităţilor locale, ba pe ucranieni, ba pe încălzirea globală, sursa tuturor relelor, mai nou. Nimeni nu se leagă de mogulii care defrişează în prostie pentru că nu mai încap în palatele lor spoite. În sfârşit, nu are rost să-mi zdruncin prea rău nervii la ora asta matinală (nu uitaţi, abia mă trezisem). Mă îndrept spre baie cu ochi plictisiţi, lăsând în urma mea oameni disperaţi care strigă la Dumnezeu cu toată puterea ce le-a mai rămas. Măcar acum să se întoarcă spre divinitate, dacă toată viaţa n-au făcut-o. Pare însă că Dumnezeu nu-i aude. E asurzit de sunetul manelelor şi artificiilor cosmopolitanilor.

În restul ţării, aceeaşi situaţie, predominant câcănie: ştiri calde “de la locul faptei” menite să spulbere raiting-ul, o Elodie tot moartă, nişte mass-uri conţinând apeluri de solidaritate cu cei în nevoie, un blog insensibil. În concluzie – apă de ploaie.

Chiar acum când scriu aici pot auzi desluşit bocetele unor suflete care-şi îngroapă mortul. Un băiat de 37 de ani cică. De când mă ştiu am casa vis-a-vis de cimitir, aşa încât nici durerea de moarte nu-mi mai mişcă resorturile interioare foarte tare.

Dacă nici asta, atunci CE?

Blue Velvet

Atunci când viaţa te azvârle încă o dată în ştioalna-i în care mizeria emoţională, promiscuitatea şi violarea principiilor colcăie ca la ele acasă, atunci când eşti pe punctul de-a renunţa la tot ce-ai construit o viaţă-ntreagă doar pentru că aşteptările ţi-au fost înşelate, atunci când te vezi singur şi horopsit cu atâtea măşti care ţi-au devenit indispensabile, cerul îţi trimite atingerea sa delicată: a Blue Velvet. Exact cum mi-a trimis mie azi.

Este vorba despre filmul ăsta pe care l-am revăzut dupa 3 ani şi pe care pot spune că abia azi l-am înţeles. N-o să fac acum critica cu care am obişnuit ochii cititorului, n-o să vorbesc despre clişee regizorale, nici despre gratitudinea actorilor. N-o să-l apoteotizez pe maestrul David Lynch, deşi ar merita-o cu vârf şi îndesat. N-o să vorbesc nici despre tensiunea şi misterul pe care thriller-ul le îmbină într-o manieră perfectă aşa încât să mulţumească orice împătimit (sau nu) al filmului. N-o să fac nici comparaţia cu celelalte producţii ale lui Lynch deşi ar fi interesantă o astfel de analiză generală. În sfârşit, n-o să disec personajul malefic al acestui film care ar fi un studiu de caz excelent pentru un psiholog în devenire. O să vorbesc despre povestea în sine şi atât. O să vorbesc despre atingerea aceea suavă a cerului de care spuneam la început.

Este bine ştiut că Lynch abordează problema răului într-unul dintre cele mai grozave moduri întâlnite în istoria cinematografiei. Aş îndrăzni să afirm, contrar majorităţii criticilor de film, că problema pe care regizorul o explorează şi o disecă în faţa camerelor de filmat, nu e nicidecum una malefică, ci dimpotrivă, cred că binele este cel care este pus în lumină în fiecare producţie. Nu e nevoie să vă amintesc de Elephant Man şi Eraserhead (va urma poate şi ceva despre ele altă dată) cu care marele regizor îşi lua avântul spre culmile succesului personificate în serialul Twin Peaks, opere în care priveşte Răul prin lentilă microscopică, facând cunoscute cele mai haine faţete ale lui. E necesar însă de amintit faptul că fiecare peliculă a lui, va îmbogăţi cinefilul cu o experienţă cinematografică pe care noul Batman care a spulberat recordul la încasări cu 155 milioane în primele 3 zile de rulaj în S.U.A (WTF?!? a-nnebunit lumea de tot? io nici n-o să mă uit la el, sâc!) nu va fi în stare s-o imprime niciunde (poate doar la buzunar).

Aşa cum vă spuneam, Blue Velvet este despre Bine. Şi cum poţi arăta mai bine valoarea şi frumuseţea Binelui, dacă nu punându-l în antiteză cu Răul? Asta e strategia folosită în film, strategie care merge de minune. Nu ştiu câţi dintre voi aţi meditat în ultimul timp la ceea ce se numeşte P U R I T A T E. În toate formele ei. Nu ştiu voi, însă eu n-am mai făcut-o de multă vreme. Adică, pardon mon cher, dar într-o societate în care nimic nu mai e pur, cum să te gândeşti la aşa ceva? Suveranitate desfrâului, poluării creierului, alterării sufletului, nicidecum virginităţii de orice natură! Puritatatea e ridicată azi la rang de îndobitocire, şi nimic mai mult. Ce, doar nu ţi-ai găsit să fii tu singuru` fraEr care să nu guste din deliciile voluptoase ale acestei lumi? (şi cunoaşteţi fiecare multiple exemple) Şi ştii care-i efectul unei astfel de pastile pe care cel care mai are nişte principii originare e nevoit s-o înghită? Uită. Uită de ceea ce crede, de cel în care crede, uită de el complet în anularea deliberată a propriei fiinţe.

Ei bine, cam aşa se-ntâmplă şi-n filmul nostru. Într-un loc fremătând a corupţie, declin moral, nebunie patologică, droguri, homosexualitate şi crime, Binele răzbate totuşi. Răzbate prin prezenţa celor doi îndrăgostiţi care văd cu ochii lor toată această prăbuşire, o resimt la nivel cosmic, există un moment tensionat în care sunt pe punctul de a renunţa în faţa acestei avalanşe diabolice, însă, slavă Domnului, nu o fac. Într-un timp în care sado-masochismul este întins la maximum în satisfacerea dorinţelor sexuale ale unui psihopat, în care “the F word” face legea printre muritori, există un vis în care puritatea îşi răsfrânge faldurile catifelate (albastru!) asupra întregii pelicule. Un vis care sună cam aşa:

I had a dream. In fact, it was on the night I met you. In the dream, there was our world, and the world was dark because there weren’t any robins and the robins represented love. And for the longest time, there was this darkness. And all of a sudden, thousands of robins were set free and they flew down and brought this blinding light of love. And it seemed that love would make any difference, and it did. So, I guess it means that there is trouble until the robins come.

Partea frumoasă e că aceste gânduri nu rămân în stadiul de reverie. Ci ele se transpun în realitate. Realitatea filmică, cel puţin.

E absolut apetisant modul în care e construit jocul îndrăgostelii dintre cei doi. Totul este atât de pur. Pe scurt: ca s-o impresioneze pe aleasă, cavalerul purcede în desluşirea misterului ce învăluia o crimă anchetată de tatăl domnişoarei. Asta-i tema. Simplă, nu? Pune şi vezi filmul, şi-o să vezi că nu-i chiar atât de simplu. În orice caz, e delicios. Asta dacă ştii cum să-l vezi.

Una peste alta, această vizionare a însemnat pentru mine o gură de apă proaspătă care-mi era absolut necesară în timpurile pe care le trăiesc acum. Mi-a regenerat grăuntele acela de credinţă care începuse să se usuce. Credinţa în reactualizarea arhetipului originar. Credinţa în puritate şi inocenţă nedegradată. Dorinţa de a mă ţine strâns de liantul (firav, ce-i drept) care mă va aduce cu bine la mal. ReAducerea-aminte.

Să mai adaug că are o coloană sonoră electrizantă?

Thank you, Blue Velvet!

Monolog în… doi

TU,

Când te-ai privit ultima oară? Când ai avut timp să te uiţi adânc în tine? Să vezi şi altceva? Altceva-UL?

Tu, care mistui ţigară după ţigară, de când nu ţi-ai mai curăţat sufletul? Ultima oară când l-am văzut era înghesuit de afaceri, bani, oboseală, certuri şi îmbătrânire precoce. Am citit în fumul din ţigara ta că nu ai nevoie de el. Că urăşti momentul când, de fiecare dată, foicica aceea prăfoasă îţi atinge buzele. Şi totuşi le adori. La nebunie. Adulmeci ca un animal flămând mirosul greu al morţii şi apoi îl inhalezi până în adâncul măruntaielor. Ştii că te omoară, dar o faci. E singurul tău refugiu acum.

Şi asta pentru că ai uitat de inima ta. Ai uitat să cauţi în ea resursele de care ai nevoie. Nu e vina ta. E vina tuturor. E şi vina mea. Pentru că ai uitat ce bine e să fii doar tu cu tine. Ai uitat să zâmbeşti curat, să fluieri din maşină, să te uiţi la un film bun înfundându-te cu popcorn. Ai uitat cum e să faci dragoste şi doar dragoste.

Eşti bărbat acum. Dar de ce nu vrei să-ţi aminteşti cum erai ca adolescent? Ce muzică îţi plăcea atunci? Cât de tare ai scrâşnit din dinţi când ţi-ai julit genunchii prima oară? Ai fost vreodată copil? Ai fost vreodată altceva decât cel de acum? Tu, străine, ai cunoscut vreodată transcendenţa? Ai trecut pe la măsuţa de nisip? Ai învăţat despre Moise şi Ghedeon? Te-ai luptat prin somn cu Samson, biruindu-l?

Dar şarmul tău, unde e? Eşti un bărbat. Şi eşti sensibil. O femeie… în viaţa ta. Cum ar fi să te îndrăgosteşti din nou? Sunt visuri de copil? Sunt prostii? Dragostea e pentru proşti? Atunci, fii prost, dar învie!

Ultima oară ploua când te-am văzut. Te plouase. Cu toate că umezeala crease oarece discomfort, făceai o minune de gropiţe în obraji. Erai frumos cum numai un bărbat împlinit poate fi. Ploaia te spălase…

Oare visezi? Dacă da, ce anume? O movilă cu verzişori? Copiii-ţi crescând? Pe Dumnezeu? Pe tine? Vid?

Când ţi-ai făcut ultima oară timp să taci… şi să asculţi? Să asculţi libertatea? Să te asculţi pe… tine? Să asculţi de tine?

TU, te rog, reaminteşte-ţi!

Ploaie!
Lacrimi de bucurie,
Lacrimi de tristeţe…

Chiar sunt eu cel care stă aici în staţie?

Agenda îmi spune că nu trebuie să întârzii,
Dar niciodată eu n-am întârziat
Nicicând n-am avut ocazia
Ani şi ani…
Şi nu mi-am dorit un al doilea dans.

Caut o pelerina de ploaie şi un trandafir!

Well, sper ca nimeni să nu mă vadă,
Toţi ar râde, ştiu asta!
“Întotdeauna (el) a fost aşa!”
Am greşit cu ceva pentru ca să fiu nevoit să plătesc în atâtea feluri?
zi ploioasă? Ce pot să spun? Ce simplu e totul!

Dragostea-i pentru proşti şi proştii nu sunt graţioşi (adică-s bolovani)
Dă-i încolo!
Aici… e un loc atât de singuratic…
Şi totuşi, mi-aş dori să fiu un prost acum.
Cea mai mare durere e aceea de a nu şti niciodată cu adevărat.
Poate azi, voi găsi acel drum. Calea pe care o s-o urmez…

A fi (obiectiv) sau a nu fi.

De când mă ştiu am avut dorinţa asta: să fiu analizată obiectiv. Probabil din cauza asta-mi schimb atât de des cercul de oameni în care mă învârt. Într-o relaţie, de orice natură ar fi ea, gradul de subiectivitate este direct proporţional cu timpul investit/pierdut în ea. Fatal.

Am găsit, în sfârşit, o critică adusă mie care să mă mulţumească. Făuritor – Răzvan Zlăvog, student la UNATC, secţia teatrologie, al cărui blog îl accesaţi dând click aici. Cine are de-nţeles, să-nţeleagă:

eu zic aşa: rolul ficţiunii este să dea omului posibilitatea refulării sau posibilitatea educaţiei sau posibilitatea descoperirii posibilităţilor, între altele. Ceea ce face un blog ca al tău se numeşte un model pe care cititorii îl adoptă şi la care aderă, mai mult sau mai puţin. Dacă ceea ce scrii tu este ficţiune, orice cititor va fi tentat să imagineze ficţiunea ca pe o parte din tine, şi să îţi creeze un profil. Pozitiv. Ceea ce înseamnă că ficţiunile tale, asa cum ştii, se întipăresc în subconştient şi apoi dau naştere la dorinţe şi aşa mai departe. Critica mea este urmatoarea: odată ce vorbeşti despre un subiect, îi produci advertising. Când oferi şi analiză din punct de vedere etic, produci un adevertising agresiv. asa că… ai grijă, dacă  poţi!

Lui Răzvan i-a plăcut la mine entry-ul acela  frumos despre flirt. Mie mi-a placut la Răzvan filmuleţul ăsta. De-aici, restul, e… subiectivitate!

Hai să urlăm… la lună!

Era una din nopţile acelea toride de vară în care doar marea şi… seringa te mai pot răcori. Îmi amintesc ca acum momentul ulterior rupturii: ţi-ai luat doza de “fericire” şi te-ai aruncat în mare. Spuneai că doar ea îţi poate anestezia durerea. Aveai ochii împăienjeniţi deja de la vinul ieftin ce-l dădusei pe gât în timp ce-mi spuneai printre gâlgâituri şi salivă amestecată cu lichidul cărămiziu că s-a terminat. E ciudat că ultima amintire pe care-o am cu chipul tău, e aceea în care erai “pe val”. Tremurai ca un biet pui de găină ud şi fără adăpost. Cu toate astea, privirea ta avea ceva fioros, ceva ce atrăgea precum marea. Arătai groaznic, începusei să te legeni cu mişcări necontrolate. Intrasei deja sub efectul halucinogenului. Iţi proptisei ambele braţe în jurul gâtului meu şi bolboroseai cuvinte doar de tine înţelese. Apoi ai început să plângi spasmotic îngăimând ceva ce am putut distinge printre vacarmul acela locomotor ce se crease. Mă implorai să nu plec. Era o situaţie deplorabilă. Nici nu ştiam ce să fac, cum să reacţionez, cum să-mi şterg din minte tot ceea ce avea să-mi spună un drogat. Aerul nisipos apăsa întreg decorul. Te-am târât prin nisip până la cortul tău. Aveai trupul greoi, ca de plumb. Neajutorat şi totuşi, privirea aceea monstruoasă zăbovea pe chipul extaziat. A fost penibil. Am plecat.

Astăzi eşti un cavaler bine, un bărbat cu care societatea se poate lăuda. Ai un singur cusur: toate femeile tale sunt avortoni ai amintirii mele. Copii false. Declin.

Ce păcat!

Poate-ar trebui să reinventăm marea si seringa. Cine ştie?

***scris în urma mediatizării intense a noului pericol de pe plaja românească: seringile, potenţiale purtătoare de Aids***