Paradigma Lars. (un film despre bărbatul adevărat)

Vă mai amintiţi de entry-ul acela simpatic despre bărbaţii deştepţi şi-ale lor metehne? Nu găsisem un răspuns satisfăcător la problema pusă acolo. Dar cred că tocmai l-am aflat. Să purcedem deci…

După ce talentatul Ryan Gosling a făcut furori în producţiile The United States of Leleland şi The Notebook (le recomand pe ambele), şi-a dovedit încă o dată măiestria actoricească în cel mai recent film al cărui protagonist este, Lars and the real girl. Am început cu descrierea apoteotică a actorului şi nu a regizorului (Craig Gillespie), pentru că maestrul este cel care salvează banalitatea morbidă a subiectului.

Pe măsură ce secvenţele rulează, aproape că te umflă râsul. Apoi cazi subit în melancolie şi mai că undeva în colţul ochiului drept s-ar ivi o lacrimă răzleaţă. De ce?

Lars e un bărbat ce suferă de o boală mintală, de o iluzie perceptivă. Mai bine zis e nebun, dar nu la modul schizofrenic, ci Lars e un ţăcănit simpatic. Partea comică, sau de fapt cea tragică, vine atunci când tânărul bărbat cu mustăcioară se prezintă în faţa familiei sale (cumnată+frate) cu prietena lui, o păpuşă gonflabilă. Ei bine, totul pare simplu şi hazliu pân-aici. Dacă intri însă în miezul problemei, aceasta ia amploare pe două planuri. Primul se referă la faptul că, de fapt, dragul de Lars nu era un psihotic ce avea halucinaţii, ci era un laş. Un laş isteţ care şi-a construit un plan perfect pentru a manipula masele, pe toţi cei din sătucul său. Obscuritatea garajului ferit de apariţii umane în care îşi trăise viaţa până la maturitate germinase în el un soi de inteligenţă diabolică. Şi aici scenaristul şi-a făcut treaba impecabil construind atât de frumos PRETEXTUL pentru dragostea reală a lui Lars. Căci cine a văzut filmul şi a rămas cu impresia că personajul chiar a trăit acea dramă cu domnişoara din plastic, fără supărare, e un fraier. Pentru că deznodământul arată clar că acest cavaler maturizat tardiv iubea de fapt o blondă reală, şi doar pentru că el credea că a iubi este o chestie ce ţine de slăbiciunea umană, a inventat toată mascarada cu păpuşa Bianca.

Într-un plan paralel, se găseşte gloata. Ei bine, m-a înduioşat puţin modul în care masele l-au primit cu braţele deschise în sânul comunităţii lor pe acest nebun (doar când a DEVENIT nebun, căci până să se întâmple acest fenomen, singurii care empatizau cu el erau pereţii garajului). Ba mai mult, au integrat-o şi pe logodnica gonflabilă în rândul cetăţenilor iubitori. Astfel, chiar dacă la prima vedere pare că acest sătuc în frunte cu preotul merge pe principiul “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, no matter he is dumb”, la o privire mai atentă constaţi că de fapt EI au fost aceia cărora li s-a făcut un bine colectiv prin prezenţa scrântitului.

În sfârşit, dramul de filosofie ce se ascunde în spatele unui film care bate viaţa la fundul gol, este că omului, bărbatului în cazul nostru (no offence), îi trebuie mai întâi o “păpuşă gonflabilă” cu care să-şi hrănească laşitatea progresiv, până să treacă la o femeie adevărată. Şi cum va ajunge la aceasta? Doar după ce va poza în rolul de victimă, de nebunel simpatic, stârnind compasiunea celor din jur şi evetual şi vreo două lacrimi!

Aşadar, doamnelor, priviţi în ce stă puterea bărbatului adevărat!

În concluzie, filmul ăsta trebuie văzut de toată lumea, în special de unii domnişori care ne onorează cu prezenţa lor gingaşă în acest colţ virtual.