Maturizarea. O fi bună?

Aşa cum spuneam cândva, cititorii mei nu au vârstă. Sau au toate vârstele, luaţi-o cum vreţi. De exemplu astăzi, un domn amabil, îmi spunea:

Robert: nu e prima data cand citesc blogul tau
Robert: ESTI BUNA
Robert: prin perspectiva celor 41 de ani ai mei
A|3Xa: thanks
Robert: atat
Robert: sarut mana
A|3Xa: oau, multi inainte
A|3Xa: si eu mai am de crescut pan` la 41, deocamdata am numa` 20
Robert: te inseli
Robert: ai 45 lejer
Robert: e un compliment

Nu ştiu dacă am luat-o ca pe-un compliment sau nu, dar cert e că m-a făcut să mă gândesc la o problemă care-mi dădea târcoale de ceva timp: m-a-t-u-r-i-z-a-r-e-a.

Îmi amintesc că aveam undeva în jurul vârstei de 12 ani când mi-am dorit pentru prima oară cu ardoare să fiu matură. Nu mi-a luat prea mult timp ca dorinţa să devină, oarecum, realitate. Pe la 14 ani gândeam cu mult diferit faţă de cei de vârsta mea, majoritatea băieţilor îmi dadeau deja 18 ani, eram extaziată, mă făleam cu umbra mea de maturitate, mă umflam în pene, nu stăteam de vorbă cu oricine, aveam aere de superioritate nejustificate (nu că acum nu le-aş mai avea), îmi dădeam coate cu adulţii trecuţi prin viaţă, aveam impresia că sunt singurul copil căruia zeii i-au oferit darul acesta – maturizarea precoce. Într-un cuvânt, dădeam dovadă de un infantilism notoriu pe care-l eu traduceam ca fiind maturizarea mult dorită.

Azi nu mi-aş mai dori atât de mult ca să mi se spună la tot pasul “vai, că ce matură eşti, ce matur gândeşti, nu credeam că mai există astfel de tineri, eşti un zeu venit pe pământ cu maturitatea asta a ta; tipa e super-tare în gândire, poate puţin schizofrenică, dar în orice caz, e bună”, bla bla.

Celor avizi după maturizare, sau celor sătui de ea, vreau să le spun că drumul spre maturizare e anevoios. Este plin de răscruci unde va trebui să alegi drumul al cărui indicator duce spre camuflarea eului. Să asimilezi realitatea aşa cum este ea şi s-o redai apoi metamorfozată, înfăşurată în spoială de bâlci, diluată, într-un efort continuu de a alunga exact esenţialul ei. Maturizarea e demonică. Ea te învaţă să te ascunzi în spatele evidenţelor şi să calci peste propriul cadavru de dragul eticii. Te sfătuieşte, imperativ însă, să-ţi tratezi rănile cu sare şi arsurile sufletului cu indiferenţă. Te învaţă să înghiţi lacrimi în sec, să taci supus în faţa inevitabilului şi să te culci devreme. Îţi taie ghearele, îţi smulge caninii, îţi retează aripile de cutezător, te anihilează, te diminuează, te lasă fără oxigen, apoi te aruncă la coşul de gunoi al societăţii nereciclabile pe care scrie “adulţi”. Maturizarea te face conştient de lupta motivelor în lupta pentru supravieţuire. Îţi reglează tensiunea. Maturizarea te linişteşte. Apoi mori.

Dacă DEJA am dat cu capul de pragul de sus al maturizării, atunci ce mai urmează? Doamne păzeşte. Complimentele nu mă mai încălzesc în această situaţie.