Pentru că acestei călduri sufocante strangulând un sfârşit de primăvară morbid nu-i şade bine să vină singură, micii filfizoni ai politicii româneşti au ieşit şi ei la cerşit de voturi. Fiecare cum şi cu ce poate. Pentru că subsemnata, adicălea eu, nu le am nici în clin nici în mâneCĂ CU c(h)estiunile acestea legate de politică, am hotărât totuşi să fiu solidară cu cetăţenii iubitei noastre patrii, simpatizând şi eu cu un anume fel de “campanie electorală”.
Filmuleţul de mai jos este unul care tratează relaţiile sociale de “rang înalt” ale unei societăţi închise ermetic, din care prostia nu poate evada, întrucât trenurile nu opresc niciodată aici. De observat lanţul trofic creat, în care cele 3 verigi se împletesc într-un ritual dramatic de proslăvire a prostiei: atitudinea deşănţată a primarului faţă de ţinta dorită (“mii mi-i foami! hai sî mâncăm”; “dacî îi nevoi o sî devii şî artist”), servilismul adjutantului (“tot îi drept”) şi prostia făţişă a poliţistului care printr-un accident banal devine artist, aşa cum îi fusese prezis.
ENJOY IT!
