Dumnezeu şi tupeiştii.

Nu-i aşa că religia îţi cam taie aripile de cutezător? De câte ori nu s-a întâmplat să stai în ultimul rând, să fii “oaia” cea ascultătoare din turmă în loc să ai “tupeul” să te iei la trântă cu întreg sistemul şi să rişti de-a fi catalogat drept o “capră” năzdrăvană?

Şi uite-aşa religia devine un opium pentru mase, un tranchilizant care să-ţi anestezieze personalitatea şi orice impuls energetic uman. Se poate ajunge la anunlarea ta ca fiinţă umană, la un soi de schizofrenie (numiţi-l şi bigotism) pe care, prelaţii o numesc adevărata evlavie (?!). V-aţi întâlnit cu astfel de situaţii în care cel care are curajul să apeleze la DREPTUL său de liberă exprimare să fie aruncat în stradă ca o stârpitură din sânul prea-iubitoarei Biserici? Este biblică procedura asta? După unii, ar fi… chiar Însuşi Hristos afirmă că… va fi “o turmă şi-un Păstor”.

Dragii mei, daţi-mi voie să vă spun ca Dumnezeu NU DOREŞTE anularea omului ca persoană umană. Ba mai mult, omul cu personalitate, este iubit de către Dumnezeu. Să mă justific. O să iau două exemple din Scriptură care să aducă puţină lumină în acest caz. Primul se găseşte în Psalmi cap.137. După ce poporul Israel îşi plânge soarta din robia babiloniană, spre sfârşitul capitolului, apare o “urare” şocantă:

Ah! fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ţi va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut! Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi, şi-i va zdrobi de stâncă! (Ps.137:8,9)

Cutremurător, nu-i aşa? Psalmistul descrie obiectiv dorinţa poporului Israel de a-i vedea pe copiii vrăjmaşilor lor zdrobiţi de stâncă! Poate exista o cruzime mai mare decât asta? Şi să nu uităm cine erau israeliţii… nu era un popor păgân, era însuşi poporul ales de Dumnezeu! Dorinţa de răzbunare le fierbea în suflet, mistuindu-le orice simţământ de empatie, fie şi faţă de asupritori.

Când auziţi de Iov la ce vă gândiţi? De obicei, apare în minte imaginea unui om bogat şi temător de Dumnezeu pe care Acesta “l-a bătut”; l-a încercat atât de grozav încât i-a luat toata bogăţia, toţi fiii, pentru ca, în final, să-l lovească cu cea mai păcătoasă boală, lepra… Şi pentru că toate astea n-ar fi fost de-ajuns, pe patul suferinţei, prietenii lui i-au ţinut tot felul de cuvântări care mai de care mai pompoase, prin care să justifice fapta lui Dumnezeu. Ştim cu toţii că Satana a pierdut “pariul” făcut cu Dumnezeu, în final, lui Iov dându-i-se dublu faţă de cât avea înainte.

Cam asta este povestea lui Iov. Însă câţi s-au gândit la ATITUDINEA lui Iov din timpul încercării sale? În timp ce prietenii lui Iov Îl linguşesc pe Dumnezeu, Iov e prompt în răspunsul său: Dumnezeu nu e drept! Chiar dacă încă nu cunoştea finalul poveştii, el are tupeul să se pună-n gură cu Dumnezeu Însuşi, să demonstreze prin raţionamente cât se poate de logice, că Atotputernicul, săvârşise o mare eroare în dreptul lui. Nu mă credeţi? Priviţi ce afirma prietenul nostru Iov:

“Viu este Dumnezeu, care nu-mi dă dreptate! Viu este Cel Atotputernic, care îmi amărăşte viaţa, că atâta vreme cât voi avea suflet, şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele, buzele mele nu vor rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat. Departe de mine gândul să vă dau dreptate! Până la cea din urmă suflare îmi voi apăra nevinovăţia. (Iov 27:2-5)

Ce ştiţi voi, ştiu şi eu, nu sunt mai prejos decât voi. Dar vreau să vorbesc acum Celui Atotputernic, vreau să-mi apăr pricina înaintea lui Dumnezeu. Căci voi sunteţi nişte făuritori de minciuni, sunteţi cu toţii nişte doctori de nimic. O, de aţi fi tăcut, ce înţelepciune aţi fi arătat! Acum, ascultaţi, vă rog, apărarea mea, şi luaţi aminte la răspunsul buzelor mele! Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Şi să spuneţi minciuni, ca să-L apăraţi? Vreţi să ţineţi cu El şi să faceţi pe apărătorii lui Dumnezeu? Dacă vă va cerceta El, va găsi bine oare? Sau vreţi să-L înşelaţi cum înşelaţi pe un om? Nu, nu; ci El vă va osândi, dacă în ascuns nu lucraţi decât părtinindu-L pe El. (Iov 13:2-10)

În exemplul de mai sus, oare Iov nu este “capra” cea năzdrăvană? Şi totuşi, priviţi ce spune Dumnezeu despre El: “După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: “Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.” (Iov 42:7)

Iov nu numai că şi-a exprimat indignarea, dar ea a fost una dreaptă! Şi aceasta l-a dus la o pocăinţa autentică.

Ţi se-ntâmplă şi ţie să-ţi vină să te cerţi cu Dumnezeu? Să-I ţipi DE CE îngăduie atâta mizerie pe-acest pământ? Îţi vine să urli către Cel Atotputernic cerând răzbunare pentru toate nedreptăţile ce ţi s-au făcut? Ai vrea să faci toate acestea dar te temi că vei fi exclus din rândul “oilor”? Hristos spune:”îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Dacă nu ţi-e teamă de oameni, poate ţi-e teamă că Dumnezeu te va lovi şi mai tare dacă ai “tupeul” să-i spui în Faţă ce te frământă? Lui Iov nu i-a fost frică…

Dumnezeu nu e vreun senil care să-ţi pretindă anularea ta ca fiinţă umană înzestrată cu raţiune. Îndrazneşte, spune-i Lui ce te supără, dialoghează cu El aşa cum a făcut-o Iov. Apără-ţi cauza! Fii om, nu nălucă! Şi-abia atunci, după ce te vei fi descărcat în rugăciune fierbinte, va veni şi pacea după care sufletul tău tânjeşte. Psalmistul, exact după ce-şi revendica dorinţa de răzbunare-n faţa lui Dumnezeu, în imediat următorul capitol, scrie:

Te laud din toată inima, cânt laudele Tale înaintea dumnezeilor. În ziua când Te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat şi mi-ai întărit sufletul. (Ps.138: 1,3)

Credeţi că această pace a venit peste noapte? Sau din senin? Nu… acolo s-au dus lupte aprigi… lupte cu eu-l… lupte cu Divinitatea Însăşi!