Recunosc că pe vremea aceea eram tare nefericit. Era totuşi vorba de o nefericire prostească, fadă. Acum, acum e altceva. Acum sunt de-a dreptul fericit. De când copilul acela cu trăsături de femeie a penetrat viaţa-mi mult prea rigidă de solitar, simt că trăiesc din nou. Simt că pot să beau din cupa voluptăţii fără ca aceasta să sece vreodată. Eros îmi zâmbeşte iarăşi. Dulceaţa simţămintelor crude îmi ameţeşte sufletul care a reîntinerit asemenea firelor de iarbă topite de soare după o ploaie caldă de vară. Cele mai tenebroase încăperi ale inimii sunt descătuşate, pentru ca lumina să inunde totul. Micile delicii ale vieţii pe care le gust din plin, îmi oferă certitudinea că viaţa mea de odinioară era întru totul plicticoasă. Acum, balurile pe care candva le consideram a fi doar pentru cheflegii, muzica de jazz care-mi provoca repulsie în trecut şi exploatarea imaginaţiei în ceea ce priveşte sexul pe care-o vedeam a fi desfrâu curat, constituie activităţile cu care mă desfăt.
Îi sunt recunoscător soartei care şi-a făcut, în sfârşit, milă şi de mine. Şi totuşi, presimt că această fericire nu o să dureze. Fericirea aceasta este şi ea sterilă. Mă face să mă simt mulţumit, dar nu de mulţumire am eu nevoie acum. Această fericire nu e o fericire pentru care să mori!
Cu toate acestea, sunt foarte mulţumit de fericirea mea, o voi mai suporta o vreme.
