Uite, c-am zis-o! Acum poţi să-ncepi să te hlizeşti zgomotos, să te tăvăleşti pe jos de râs în intimitatea ungherului tău împopoţonat cu amintiri ingheţate. Apoi poţi să afişezi mutra aia serioasă pe care-o închiriezi în astfel de momente-n care ţi se adevereşte că eşti buricul pământului pentru un suflet zdruncinat. Mi-e dor de tine şi de zâmbetul tâmp pe care-l manifeşti odată cu această capitulare a mea. De atitudinea aceea rece, de om important şi ocupat cu care mi-ai sufocat zilele.
Câteodată te urăsc groaznic de tare! Urăsc toate manifestările tale de duioşenie neprefăcută, toate ieşirile tale de copil inocent şi neschilodit de vreo gheară femeiască. Te urăsc când azi îmi spui că-ţi pasă, pentru ca mâine să uiţi totul prefăcându-te că eşti dur şi detaşat. Dar mai mult mă urăsc pe mine! Mă urăsc când sunt al dracului de raţională încât îmi dau seama că ai lucruri mult mai importante de făcut decât să-mi răspunzi mie la un amărât de “ce faci” sau când manifest un tupeu fără limite pentru că am pretenţia de a te auzi spunând “bine”. Mă urăsc pentru că nu am cum să te caut, cum să-ţi spun, cum să-ţi strig că am câteva minute libere să mă gândesc la tine, şi-atunci mă apuc de scrilejit pereţii camerei neputincioasă, cu inima şi degetele sângerânde.
Iată că azi, azi ai ieşit triumfător. Poţi să te baţi cu pumnii-n piept, adulându-te, o, tu, zeu al progresului amorf. Să-ţi încleştezi dinţii într-un zâmbet de fier cuceritor, Adonis al iluziilor post-moderne. Să râzi până te vei fi înecat cu sughiţuri spasmotice la aflarea veştii că mi-e groaznic dor de tine.
