Despre nimic.

Aş vrea să încetez a mai fi o continuă dezamăgire. Aş vrea să am şi eu o viaţă tumultoasă despre care să pot scrie fără atâtea sforţări. Să am şcoli şi doctorate care să-mi asigure locuri fruntaşe pe băncile intelectualităţii. Să posed acel soi de pietrificare benignă care să mă facă să trec mai uşor peste evenimentele maligne ale proprie-mi vieţi. Dar nu. Sunt într-un permanent regres. Ochi dispreţuitori îmi scrutează orizontul magnetic încărcat de electricitate neagră. Cum aş putea descrie nimicul, vidul, zero-ul? Ce imagine aş putea atribui hăului lăuntric care mi-a asfixiat trăirile?

De exemplu, ca să scriu un text, citesc, şterg, recitesc, într-un procedeu asiduu de dereticare lingvistică. Rezultatul final e un reziduu intelectual, greoi, prăfuit, cu multe virgule, greu de citit şi mai ales greu de înţeles. De câte ori îmi revizuiesc textele, şi-aşa destul de pipernicite, îmi vine să le şterg. Fără excepţie. Să le şterg din mintea mea şi din mintea celor care le-au citit vreodată. Sunt proaste, leşinate, amorfe, de o rigiditate plumburie şi lipsite de orice formă de voluptate textuală. La fel mi se-ntâmpă şi-n cazul unei cuvântări publice. Imagini fără sens mi se perindă prin faţa ochilor, în mintea mea se derulează mii de litere ce străbat spectrul vizual interior cu o viteză covărşitoare, aşa încât, cuvintele finale, cele ce ajung a fi rostite, devin mici monştri care distorsionează orice contur al unei imagini verbale coerente. Monştri avortoni.

Şi acum, aplaudaţi: a venit momentul să aruncaţi cu pietre-n mine. Temeiul e just.