Iubiri consumate. Iubiri sfâşiate.

***dă click aici, aici şi aici.*** ***în timp ce lecturezi, pentru efectul dorit, să ai butonul de PLAY apăsat aici***

…PRIMA DATĂ…

Prima oară ne-am întâlnit într-un parc lăsat în paragină, pe o bancă roasă de vreme şi ploi. Era o zi de toamnă târzie cu un vânt ce şuiera molcom printre crengile dezgolite ale pomilor ce ne ţineau drept umbrar. Ne-am aşezat pe cea mai lăturalnică bancă a acelui părculeţ, ferindu-ne parcă de orice manifestare omenească, deşi, era evident, nimeni nu era dornic să viziteze un loc pustin în care toamna îşi tolănise trupul dezinvolt. Nu ştiu precis dacă am ales locul acela pentru că vroiam să ne ascundem de oameni, sau vroiam să ne ascundem de noi. Cert e că tensiunea devenea tot mai insuportabilă pe măsură ce tăcerea dintre noi se acutiza. Îmi vâjâia capul, gândurile fierbeau învolburate în mine, însă nu puteam scoate nici un cuvânt. Un tremur spasmotic m-a cuprins în încercarea de a-mi alunga înapoi sughiţurile ce-mi stăteau în gât ca un căuş. Eram aproape sigură că acea întâlnire se va transforma într-un eşec total, când ai rupt tăcerea. M-ai întrebat dacă ştiu să cânt la pian. Cu ochii împăienjeniţi de lacrimile ce erau gata gata să răbufnească, am dat din cap afirmativ. Înc-o nerozie de-a mea. Tu mă provoci la discuţie, şi eu mă folosesc doar de gesturi tâmpe. Cu un zâmbet părintesc, m-ai privit în ochi şi mi-ai spus:”şi eu ştiu să cânt. Am făcut vreo 3 ani, dar am abandonat. Ştii, a fost un adevărat chin pentru profesoara aceea să mă aibă elev…” Şi cuvintele au început să curgă, în valuri, apoi în cascade, în torenţi mai puternici decât vântul ce sufla ameninţător. Vorbeam de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Nici n-am observat când mi-ai luat mâna într-a ta. Ne jucam unul cu degetele altuia ca pe claviatura unui pian. Le testam flexibilitatea, dexteritatea, amuzându-ne copios de faptul că degetele mele erau mai “lucrate” decât ale lui. În momentul acela euforic, am avut intuiţia celui ce avea să urmeze. Aşa că tăcerea s-a aşternut din nou între noi ca o femeie gârbovă cu răsuflarea grea. Într-un dans nevăzut al tainelor interioare, mi-ai cuprins creştetul între palmele tale şi ţi-ai apropiat chipul de al meu. Am început să tremur mai grozav ca prima oară. În mine aveau loc implozii de nestăvilit. Atunci, ca şi cum nimic din ce eram nu ţi-ar fi fost străin, cu o privire blândă ce avea să-mi restabilească echilibrul emoţional, mi-ai spus: “stai relaxată. nimeni nu ne desparte. va fi bine.” Apoi şi-a apropiat buzele de ale mele şi… a fost bine! Aşa cum mă asigurase.

Astăzi ne desparte doar… oceanul. La propriu.

…A DOUA OARĂ…

O staţie prăfuită de capitală roind a oameni. Oraşul e profund: pasaje, blocaje, claxoane şi baloane, telefoane, termopane, toate prinse în hora viermănoasă ce sufocase orice sentiment uman. Toată această mascaradă pe care împrejurarea o mima, pe noi ne lăsa reci. Reci la ceea ce se petrecerea în jurul nostru, dar în clocot la ceea ce era înlăuntrul nostru. Aşteptam autobuzul în care tu trebuia să urci. Autobuz pe care, nu ştiam atunci, aveam să-l blestem ani grei. M-am cuibărit în braţele tale, implorând cerul să oprească timpul în loc. Cu privirea-mi înecată la pieptul tău, oftam adânc. Picuri mici se puteau zări în coada ochilor, dar făceam eforturi sisifice să nu-i las să se rostogolească pe chipu-mi meditativ. Nu ne spuneam nimic. Doar bruma acordurilor din căştile tale stabilea contactul cu realitatea. Vibram unul cu celălalt. Era o durere mistuitoare, dar era alături de tine. Îmi mângâiai creştetul ca şi când ai fi ştiut dintotdeauna că ăsta ar fi fost singurul lucru care m-ar linişti. Îţi auzeam bătăile inimii şi-ţi simţeam febrilitatea trăirilor. Eram muţi în faţa Universului care ne condamnase. Muţi în faţa implacabilului. Simţeam toată greutatea acelui oraş împuţit aşezată pe umerii mei. Toate destinele nenorocite, toate existenţele de tenii claustrofobice. Am încercat să mă eliberez de povară prin ultima îmbrăţăşare ce-am împărtăşit-o. Nu ştiu dac-am reuşit.

Autobuzul şi-a făcut simţită prezenţa-i duhnind a venin, smulgându-mi-te din strânsoare. Şi smuls ai fost. Prietenii m-au găsit răvăşită, plângând încet, într-o staţie prăfuită de capitală. Unul dintre ei mi-a spus pe ton grav:”tu chiar îl iubeşti.”

…A TREIA OARĂ…

Era una dintre acele nopţi fără lună, dar cu o pătură groasă de stele. În faţa unui foc de tabără ce abia mai ardea, vreo 6 suflete stăteau adunate-n cerc unele dormind, altele cochetând cu somnul, iar altele fără nici o urmă c-ar avea de gând să doarmă. Cazul meu. Cerul era prea îmbietor pentru a-i refuza chemarea, şi-n plus, “Luceafărul” meu era la doar câţiva paşi de mine. Ne despărţiserăm deja când întâmplarea aceasta pe care-o aştern aici era în curs de desfăşurare, aşa că, odată cu focul, mocneau şi-n mine amintiri trecute ce fuseseră acum reaprinse. M-am răsucit când pe-o parte, când pe cealaltă, impunându-mi gândurilor şi picioarelor să se limiteze strict la spaţiul de pe salteaua unde eram aşezată. Până m-am mai foit eu, toată lumea deja adormise. O linişte adâncă se lăsă peste întreaga pădure. Doar lemnele care trosneau răguşit îmi aminteau că nu visez. M-am ridicat pe picioare şi m-am dus spre locul unde el dormea. M-am aplecat peste sacul lui de dormit şi preţ de câteva minute i-am contemplat chipul care mă minţise atât de frumos. Imagini se derulau în faţa ochilor minţii mele până când mi-am apropiat capul de fruntea lui şi i-am sărutat pleoapele. Nu s-a trezit. Doar s-a întors pe cealaltă parte. În schimb, domnişoara cu care împărţea aceeaşi saltea, a tresărit ca în urma unui coşmar. Cu ochii înspăimântaţi, ma privea neştiind dacă-s o nălucă, sau sunt o prezenţă reală. Cu vocea scăzută, i-am curmat temerile, şoptindu-i: “stai liniştită. el a fost (şi) iubitul meu.”

Aceasta a fost a treia oară. Şi ultima.

…A n-a OARĂ…

Crivăţul şuiera spulberând troienile ce ţineau paravan maşinii. Înaintam ca nişte bezmetici prin iarna aprigă, gonind pe o şosea necunoscută lumii. Vântul urla, roţile scârţâiau, pădurea forfotea, dar eu eram în siguranţă în dreapta ta. Cu tine la cârmă. Văzându-te acolo concentrat în a ţine piept forţelor dezlănţuite ale naturii, am avut pentru prima oară simţământul că lângă mine se afla un bărbat. Un bărbat ce vroiam să fie-al meu. Broboane mari de sudoare ţi se iveau pe frunte, dar ţi le ştergeai rapid cu mâneca. Toate gesturile tale îţi trădau latura feroce. Erai asemenea unui animal flămând prins în laţ care se zbate din toţi rărunchii să se repeadă după pradă. Cu toate acestea, ochii albaştri te plasau în sfera fiinţelor angelice. Oriunde-n jurul meu, respiram bărbăţie. Un gospel reconfortat întreţinea atmosfera de gheaţă totuşi. Asemenea unei feline neîmblânzite, te sorbeam din priviri. Jocul acesta al gesturilor nerostite nu a durat însă prea mult. Am văzut cum îţi iei mâna de pe volan şi o duci uşor spre schimbător. De acolo până să ajungă pe piciorul meu, n+a fost decât o chestiune de câteva fracţiuni de secundă. Mă prinsese. Sau îl prinsesem. Nu contează asta. Contează că în momentul imediat următor, am avut o străfulgerare lucidă. Singura pe care-o avusem de când mă aflam în maşină alături de el.

I-am luat mâna într-a mea şi i-am dus-o încet către schimbător. Apoi, cu o voce mieroasă, i-am spus:”eşti insurat.”

————————————————————————————————-

Epilog

All you need is that craziest thing called L-O-V-E.

not this kind of;

nor this one;

but THIS l o v e.