Ce poate fi mai bun într-o seară mohorâtă ca aceasta decât să bei un ceai cald, să pui pe repeat piesa asta şi să te uiţi la o productie de-a marelui Kieslowski? Cred ca NIMIC. Îmi menţin înca opinia, subiectivă ce-i drept, că dupa Ingmar Bergman, Krzysztof Kieslowski mânuieşte cel mai bine resorturile transpunerii jocurilor emoţionale în arta cinematografică.
În Trilogia sa care-a marcat istoria celei de-a şaptea arte, marele regizor converteşte imagini de viaţă (conjugală) în scene filmice ingenios gândite şi atent construite. Pentru că, fiind vorba de metamorfozarea culorilor în emoţii corespunzătoare, nu e tocmai uşor să surprinzi elementele care, prin însumarea părţilor din care sunt alcătuite, să dea efectul scontat.
Prima dintre “culori”, Bleu, te învaţă că a fi “albastru” nu e uşor. Pelicula surprinde experienţa soţiei unui mare compozitor după ce acesta, împreună cu fiica lor de 5 ani, mor într-un accident de maşină. Scenele se derulează lent, asemenea unui marş funerar, având scopul de a permite celui ce vizionează filmul, să stăruie asupra fiecărui detaliu. Detalii pe care Juliette Binoche, interpreta personajului principal – Jullie, le evidenţiază fără cusur prin expresia feţei pe care-o modelează cu o naturaleţe specifică ei. Trăirile interioare sunt “scuipate” prin muzica pe care aceasta o compune, muzică ce va reuşi, în final, s-o elibereze de un trecut încărcat, de un albastru nevrotic şi obtuz, către adevăratul albastru, cel al zenitului. Trăirea fimului la un nivel paroxistic, e asigurată, de nimeni altul decât Zbigniew Preisner, zeul sunetului care încununează într-o armonie perfectă munca regizorală.
Transpus în domeniul jazz-ului, feeling blue means MILES DAVIS. aici.
Blanc, deja mi se pare mult mai bine realizat decât producţia anterioară. Povestea este mai palpitantă, iar ideea de egalitate între soţi e expusă într-un mod fără cusur. Firul căsniciei e unul încurcat, cu multe noduri metafizice care, aparent, pot fi desfăcute doar prin ceea ce se numeşte divorţ. Motivul divorţului e unul de-a dreptul banal: soţul nu o poate satisface sexual pe partenera sa. Plecând de la acest banal cotidian, acţiunea se deplasează încet, dar sigur, către climaxul filmului ce este atins, în cele din urmă, graţie ejaculării lui şi geamătului plin de împlinire organică şi lăuntrică al ei. Apogeul scenic surprinde ecranul în ALB. Ceea ce mă face să afirm că pe această parte a trilogiei o îndrăgesc cel mai mult, e faptul că filmul nu se încheie în momentul său paroxist, ci el continuă cu un mers descendent al tensiunii, până spre final. În fine, finalul e cam sec, în sensul că dacă se aplica un “cut” al ultimei secvenţe, era perfect. Oricum, ideea de “a fi alături la bine şi la rău, până ce NICI moartea nu ne va despărţi” (căci experienţa morţii se dovedeşte a fi doar o bufoneriadă bine ticluită de către domnul frizeraş), este expusă aici într-o manieră apoteotică.
Nu, nu mi s-au terminat toate resursele, căci încă nu v-am povestit şi despre Rouge. În ultima realizare a triadei, Kieslowski exploatează intens ideea de infidelitate. Se ştie că roşul, sub toate formele sale de purpuriu sau cărămiziu, asta exprimă. Este vorba despre infidelitate fizică, dar mai ales despre infidelitate morală. Această latură a proscripţiei transfigurată în plan social, creează personajul secundar, un bătrânel, fost judecător pensionat, care-şi găseşte plăcerea ultimelor zile în spionajul telefonic. Aşa încât, dramele cohabitanţilor săi, sunt înregistrate pe bandă rulantă. Evident, supliciul ce se ascunde în spatele acţiunilor sale, este provocat de o tragedie romantică a tinereţii sale. Şi evident, el poate fi anihilat doar de către cineva a cărui viaţă să constituie absolutul moral. Acest absolut e întruchipat cum nu se poate mai bine, de încântătoarea Valentine (Irene Jacob) care, în ciuda purităţii sale morale ce tânjeşte după un strop de iubire autentică, are parte de-aceeaşi soartă: este înşelată de aşa zisu-i iubit. Cele două personaje, bătrânul şi tânăra model, realizează o completare reciprocă perfectă, o reconstituire originală a întregului masculin şi feminin, aşa cum numai Kieslowski o putea realiza. Întreaga producţie, pare a-şi uni forţele nevăzute şi cuvintele nerostite, pentru a exprima un singur gând: pe roşu nu se trece!
În concluzie, în oricare combinaţie le-ai pune, albastrul, albul şi roşul nu trebuie să lipsească din nici o paletă de culori filmice ale cinefilului veritabil.
